The right to bear arms

Faza din Family Guy aici. Nu am mai găsit scena pe youtube, probabil a fost scoasă.

Circ

Ia să vedem ce înseamna, şi mai exact la ce este bun circul ăsta de la televizor. Pentru început prin circ de la televizor înţeleg toate scandalurile care au început cam de la cel cu Monica Iacob Riţi. Ce se întâmplă: candidaţii noştri de top, mai precis primii doi (fără Crin Antonescu) nu au alt domeniu în care să se combată decât la capitolul care are şmenuri, cine a furat, cine a încalcat, cine are frate pus bine, cine s-a dus la sărbătoarea mai mare sau mai importantă, etc. Bine, nu că nu au alt domeniu de competiţie, dar este mult mai complicat să discute pe platforme politice la nivel doctrinar decât să se arate cu degetul reciproc. Obiceiul ăsta ne-a rămas din anii 90, dar este foarte bine că, dupa 20 de ani, avem un început de schimbare: Crin Antonescu încearcă să stea la distanţă de aruncatul cu noroi. Scandalurile acestea care duduie la televizor ziua şi noaptea în reluare au rolul aparent de a denigra un candidat sau altul, pentru că am constatat că indiferent de natura scandalului, de oamenii implicati şi de domeniul acestora, întotdeauna este învinuit fie Traian Băsescu, fie Mircea Geoana. Nimeni nu scapa nici un prilej de a se pişa pe un candidat, pentru că în felul acesta îi pun beţe în roate. De fapt, şi ajung la ideea mea de bază, tot ce se realizează cu circurile este absenteism din ce în ce mai mare.
Ce se întamplă când poporul află, în campania electorală, cât s-a furat şi câte afaceri murdare s-au făcut în ultimii 5 ani? Oamenii nu mai votează. Se enervează şi nu mai votează, pentru că fac asta de 20 de ani şi au aparentul sentiment că degeaba au făcut-o. Elena Udrea a avut un discurs de 10 minute în faţa Parlamentului, înainte să apară comisia de anchetă. Din acele 10 minute, 2 minute le-a folosit în apărarea ei în restul de 8 a încercat să facă nişte dezvăluiri foarte importante despre fosta guvernare liberală, chipurile că s-a furat de la poştă cu maşinile, mă rog, toate dezvăluirile de genul sună la fel. Am susţinut şi încă cred că fosta guvernare a fost bună pentru România. Nu sunt deranjat de faptul că, vezi doamne, a dat Udrea în vileag toate furtişagurile. Mă deranjează că această curcă vorbeşte doar când e acuzată şi că dezgroapă morţi care nu au nici cea mai vagă legătură cu cazul ei. Nu serios, în alea 8 minute a vorbit despre lucruri care s-au întamplat cu 1-2 ani în urmă, iar scandalul ei are la bază nush ce fapte despre care ştiu sigur că s-au întamplat anul acesta. Chiar nu ştiu ce anume a făcut Udrea, sau de ce anume e acuzată, dar asta pentru că sincer nu mă interesează. Nu contează ca a furat scutere sau perdele, că a furat cu complici sau fără, ca a făcut trafic de influentă sau a aranjat o licitaţie. Contează doar că e acuzată că a încălcat legea. Şi când a auzit că e acuzată a sărit ca arsă. Asta nu indică decât că vrea cu disperare să arunce atenţia de pe ea. Ce zic oamenii, electoratul când văd că doar în campanie electorală află şi ei ce s-a petrecut în ultima perioadă, şi află asta doar cu prilejul războiului de replici dintre politicieni. Acest război de replici nu poate genera altceva mai mult decât absenteism, pentru că oamenii îşi bagă picioarele şi nu se mai duc la vot. Apare la nivelul societăţii ideea că toţi mint şi fură şi nu au cui da votul. De fapt, în principal electoratul are dreptate. Avem nevoie de o evoluţie, o remaniere a clasei politice, şi pentru că aceasta nu s-a produs în condiţii bune de la sine, rămâne măsura extremă: neparticiparea la vot. Remanierea trebuie să facă din politician exact ceea ce spune numele: un om interesat strict de chestiunile politice. Trebuie să recunosc faptul că Antonescu este cel mai aproape de "politicianul nou" strict din acest punct de vedere. Oamenii care orchestrează aceste scandaluri se gândesc că un scandal care îl are în mijloc pe Geoană îi va restrânge baza electorală. Pe bună dreptate, aşa se întamplă, dar ce facem cu electoratul care nu îl va mai vota pe Geoană, în urma scandalului. Acesta va deveni absent, deci scandalurile sunt gândite prost din start. Gânditorii acestora nu îşi pun problema atragerii electoratului către un candidat, niciodata nu şi-au pus-o, şi de aia avem prezenţa asta scăzută. Aceste scandaluri contribuie, în proporţie covârşitoare, şi la acel sentiment de neîncredere în clasa politică, despre care am mai vorbit.

Neîncrederea în politică (partea 2)

Prima bucată aici.

Plec, de data asta, de la o replică a lui Neagu Djuvara de la o converinţă despre rezistenţa împotriva comunismului românesc. Ideile sale au luat alt drum, şi de la rezistenţa din munţi ne-a povestit cum a reuşit dânsul (Djuvara) să plece din România după 23 august ca diplomat. Mă rog, nu asta e chestiunea, ci momentul în care s-a întors (imediat după Revoluţia din 1989). A spus că s-a întors şi a găsit "cu totul altă ţara". S-a referit la societate şi cel mai probabil la legăturile dintre oameni. Oamenii au fost, vreme de 40 de ani lipsiţi de încrederea şi respectul reciproc, în mare parte din cauza securităţii dar şi a unor sisteme comuniste (repartizările la locuinte, servici; oamenii se certau între ei pentru că, aparent sistemul nu putea fi schimbat peste noapte, deci trebuia depăşit prin toate mijloacele). Prin multe chestii pe care eu le atribui comunismului vine şi neîncrederea pe care unii români o manifeste ostentativ cu privire la clasa politică. În vremea comunistă, oamenii îşi refulau orice nemulţumire pe care o aveau cu privire la regim pentru că toata lumea ştie că riscau enorm dacă o formulau public. După ce a căzut comunismul, au venit la putere oameni "de-ai noştri", adică din rândul conduşilor vechiului regim. Acum bineînţeles că dacă un om urcă brusc în societate (este ales în conducerea statului), oamenii "conduşi" vor vrea să li se îndeplinească toate dorinţele, dar nu le vor formula precis pentru că nu cunosc procedura. Aceştia preferă, în schimb să discute cu vecinu despre probleme statului decât cu cineva în măsură să rezolve cât de puţin. Aici nu e vorba de incompetenţa politicienilor (care este oricum cu mult peste limita normală şi morală), pentru că nu toţi sunt incompetenţi şi aceia care sunt vor dispărea uşor uşor, ci e vorba de mentalitatea cetăţenilor care vor considera perpetuu că politica este în mâini incompetente. Cum abia am scăpat de comunism, noi românii vrem să recuperam pentru timpul pierdut şi iaca şa astăzi credem că nu mai există nici o speranţă pentru ţara asta. Atenţie, diferenţa este că înainte de 89 credeam pe bună dreptate că nu prea mai sunt speranţe, dar acum românii au mentalitatea asta înrădăcinată deşi aparent ţara merge din ce în ce mai bine. În România, mentalitatea despre care vorbea Neagu Djuvara că ne-ar fi schimbat ca popor nu s-a risipit deloc, unii oameni nu au nici o iotă despre funcţiile pe care le au politicienii, despre puterea pe care o au, dar pe aici pe colo ştiu ei (oamenii) că politicienii ne conduc, deci au putere mare. În acelaşi timp, avem sentimentul că este loc de mai bine, dar din cauza lu Ceauşescu, acel "loc de mai bine" se transformă în nemulţumire. Asta este problema, oamenii nu înţeleg conceptul de îmbunătăţire constantă.
Altă problemă: românii au impresia că numai în România contemporană politicienii fură. Bineînţeles că un om rămâne om indiferent de poziţia lui, şi este întotdeauna tentat să îşi urmeze interesul privat. Aşa este democraţia, şi peste tot de fură, dar în diferite cantităţi. Cert este că din toate timpurile democraţia înseamnă îmbogăţire rapidă pentru unii, pentru că, din moment ce unui om normal i se dau puteri mult mai mari decat cele ale celorlalţi, prima tentaţie e să îşi asigure el toate nevoile. Nu zi nu, că şi tu ai face la fel. Dacă vrei să nu fure conducătorul, monarhia este, într-un fel, soluţia, pentru că regele are, legal, mult mai mult decât îi trebuieste, pentru că altfel nu ar mai fi rege. În cazul acesta, un rege va guverna mai mult spre interesul statului decât spre interesul personal, pentru că, repet, i se dă de la început mult mai mult decât are nevoie. Democraţia, după cum spunea David Hume (acesta are o analiză a Parlamentului Britanic din secolul 18), este un joc de interese private, în care fiecare trage în partea lui, se ajunge la un compromis care avantajează pe toata lumea (ce-i drept, în măsuri diferite), deci se caută un interes public care satisface toate interesele particulare. Oricum, absenţa de la vot nu are cum, tehnic, să scape Parlamentul, Guvernul, etc. de hoţi. Nimic pe lumea asta nu poate distruge odata pentru totdeauna hoţia de acest tip mai bine decât o bună educaţie morală. Dar cum nici nu se poate pune problema moralei la noi, un bun prim pas este să ne oprin din generalizarea următoare: toţi politicienii fură ca în codru şi nimic nu poate schimba asta. De fapt, starea de sprit este: Înainte, toţi politicienii furau ca în codru şi nu făceau nimic pentru ţară. Astăzi, politicienii mai fură, dar se uită cu coada ochiului şi la interesul naţional şi mai fac ceva din când în cand. Cea mai bună situaţie la care poate spera o democraţie este atunci cand politienii fură cu măsură, dar se concentează mai mult la treburile publice. Şi pentru cei care au impresia că dar azi se fură în politică, şi că în perioada interbelică mergea bine treaba, le dau câteva linkuri:
http://www.gandul.info/traditii-istorie/presa-interbelica-romaneasca.html?3895;883313
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801349/Istoria-pe-sine-tramvaiele-Bucurestiului/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-05-21/1936-un-an-plin-de-scandaluri.html
Cât despre şpagă, este vina completă a celor care dau, niciodată a celor care iau. Problema este că noi, românii, ne-am învăţat să dăm şpagă, nu să luăm. Şi acest fenomen contribuie la sentimentul de neîncredere în politică, pentru că cică nimeni nu luptă cu fenomenul corupţiei. Păi dacă din toţi românii, doar 2%, să zicem, pot lua măsuri concrete împotriva şpăgii, de sus. Restul de 98% sunt români de rând care mănâncă cacat în RATB că nu le convine că tre să dea şpagă, dar nu vor înceta ei ci vor lăsa întotdeauna pe altcineva.
Concluzia este că românii vor da întotdeauna vina pe politicieni indiferent de problemele pe care le au, după modelulul partidului-stat. Oamenii nu vor lua niciodata atitudine, nu îşi vor rezolva singuri problemele decât după ce aşteaptă statul să vină cu soluţia şi vor crede întotdeauna că bunăstarea şi nivelul de trai personal sunt niste chestiuni care ţin strict de conducere/politicieni şi niciodata de individ. Problema majora este că au trecut deja 20 de ani şi nu se vede o schimbare majora la nivelul mentalităţilor, oamenii încă au impresia că doar naivii au încredere în politică.

Robbing Hood!

Citind presa de specialitate, am dat peste un raport amanunţit al unor savanţi şi oameni de ştiinţă sovietici cu privire la revoluţia proletariatului în viziunea lui Karl Marx. După cum bine ştiţi, pe când şi-a formulat teoria cu privire la lupta de clasa şi plus-valoare, acesta nu s-a gândit niciodata la Rusia. Rusia era, pe vremea dumnealui, un fel de Rusia zilelor noastre, dar la standarde medievale. Rusia romanovilor era, "cum ar veni" un fel de ţara tuturor posibilităţilor. Era de ajuns ca şefu mare să zică ceva şi clerul ortodox să îi dea dreptate, şi gata legea împământenită peste noapte. Azi nu mai e nevoie de cler. Toate bune şi frumoase, aparent, pentru că omul nu e trist până nu află că se poate mai bine. Rusia era un fel de groapa Europei, şi societatea rusească era puternic segregată între conducători şi conduşi, deci fără clasă de mijloc. Ba mai mult, Rusia la 1850 nu avea pic de industrie, deci nici vorbă de proletariat, implicit nici vorbă de jobene, trabucuri, costume negre lucioase şi bastoane. Pentru ca revoluţia să aibă loc aşa cum trebuie, adică de jos în sus, trebuie să existe luptă de clasă, ori singura luptă de care se bucurau supuşii ruşi mărunţi dura 5 minute şi se încheia, pentru totdeauna.
Marx a fondat doctrina socialistă având în vedere ţara în care capitalismul era cel mai bine dezvotat, ajungând să fie înrădăcinat adânc în societate. El s-a referit la Regatul Britanic, care, după cum ştim cu toţii, avea la bază comerţul. Ei făceau comerţ între ei, la modul că unu aducea mirodenii din Asia şi vindea o parte unor pieţari care distribuiau în Londra, altora care le duceau în Europa continentală, şi altora care le duceau în toate colţurile imperiului. Totul se calcula din punct de vedere al profitului şi al pieţei, deci cineva se poate plânge că dracu vinde prea scump mirodeniile ca să se îmbogăţească pe spinarea muncii altora, nu a lui, deci lupta de clasă. Dar un britanic nu va purta niciodată pică pe alt britanic pentru că acesta din urmă vinde prea scump, pentru că ştie că poate cel mult să nu mai cumpere de la el. Şi după ce nu mai cumpără nimeni şi cererea scade, scade si preţul, deci implicit scad profiturile, pentru că producţia rămâne aceeaşi, şi în felul acesta toată lumea e fericită sub mâna invizibilă. Conceptul lui Adam Smith intră în cotradicţie directă cu teoria plusvalorii lui Marx. Acesta din urmă nu a văzut că britanicii erau şi încă sunt un popor foarte avansat din punct de vedere social, astfel încât lupta de clasă nu s-a înteţit niciodată atât de mult pentru a aprinde o revoluţie. Hiperbolitarea luptei de clasă în spaţiul englez poate fi găsită în literatura britanică de ficţiune de la sfârşitul secolului XIX, în special în unele distopii (H.G. Wells - "In The Days Of The Comet")
Mă rog, ideea acestui post este că britanicii au versiunea lor asupra ideologiei de extrema stanga, apărută cu mult înaintea lui Karl Marx. E vorba despre legenda lui Robin Hood, care datează din perioada medievală. Bineînţeles, idei de stânga găsim în toate perioadele istorice, dar niciodata unele atât de bine conturate precum cea ascunsă de faptele şi justificările lui Robin Hood. Acesta nu făcea nici mai mult nici mai puţin decât o redistribuire a averii, dar, atenţie, pe căi demne de o vizită la călăul regal. Acum na, Anglia la 1300 era cam ca Rusia la 1800, în sensul că doar conducătorul suprem avea dreptul de a eticheta o acţiune ca fiind legală sau ilegală. Morala ne spun că nu e bine să furi, dar Robin nu fura de nebun; avea în cap un plan bine pus la punct, şi se pare că morala lui contrabalansează impralitatea furtului. El a propus nu o remunerare bazată pe merit, ci una pe nevoi. Drept este că la vremea respectivă nu exista o procedură clară de evaluare a meritului, dar ne îndepărtăm de la subiect. Mă axez atât de mult pe societatea engleză pentru că această legendă a supravieţuit mai mult de 500 de ani până în zilele noastre, deşi are la bază unele idei care, luate din context, ar provoca repulsie multor britanici.
Robin Hood era comunist: lua (fura) de la bogaţi şi dădea la săraci. De ce? Pentru că bogaţii aveau mai mult decât le era necesar pentru un trai decent (aveau cu mult peste nevoia standard umană) şi săracii nu aveau siguranţa zilei de maine. Personajul este orbit de greutatea muncii săracilor, dar nu cunoaşte cât de mult a avansat diviziunea muncii în sine, şi nu prea înţelege de ce unii sunt bogaţi, deşi nu muncesc, crede el, din greu şi alţii lucrează de dimineaţa până seara şi nu au nimic. S-ar putea să greşesc, dar am impresia că Robin Hood este cel puţin stimat şi acceptat ca atare în Anglia, dar oricum puţini sunt cei care denunţă legenda medievală drept propagandă bolşevică (am înclinat ca să fie clar). Greşeala lui este că a considerat întotdeauna că bogaţii au prea mult (mai mult decât le trebuieşte) şi săracii prea puţin; nu a observat că saracii nu erau atât de săraci încât să moară de foame pe capete. A pune egal între nevoile oamenilor formând, ca o medie aritmetică, o nevoie standard este un concept care nu se va mai aplica prea curând. Chiar dacă, în evul mediu bogaţii nu îşi prea meritau averea şi săracii nu prea aveau cum să urce în societate, cine este Robin Hood să facă dreptate cu arcul şi să încerce să schimbe lucrurile atât de drastic şi brusc?una e să furi de doua trei ori şi alta este să porneşti o cruciadă ideologică împotriva rigorii sociale a vremurilor, cruciadă care s-a stins odată cu el. Marx este un Robin Hood intelectual, care preferă să înveţe oamenii pescuitul decât să le dea peşte la infinit, şi tot nu a reuşit, şi nu va reuşi niciodată pentru că oamenii cu merite merită mai mult decât merită oamenii fără merite, chiar dacă au aproape aceleaşi nevoi pentru a supravieţui.