29 noiembrie 2009

Recenzie: Răzbunare împotriva tiranilor - teoria politică a protestantismului francez o antologie de Ovidiu – Victor Olar, Nemira, Bucureşti, 2007

Volumul se deschide cu un cuvânt introductiv menit să sublinieze cât de importantă a fost reforma în viaţa primilor ei ani. Natura violentă a acestei schimbări este prezentată, în viziunea mea, pentru a sublinia universalitatea divinităţii în sistemul de valori ale oamenilor din acele vremuri dar şi cât de departe pot merge oamenii pentru Dumnezeul lor, ducând la războaiele religioase franceze. Observăm că antologia îşi propune să lege reforma lui Jean Calvin de prinicipalele idei politice care au marcat modernitatea. Cuprinsul punctează structura cărţii: patru capitole alcătuite în funcţie de tema principală pe care o abordează textele. Odată cu intrarea în conţinutul efectiv al lucrării, autorul antologiei se separă de autorul textelor. Practic spaţiul unui text are în componenţa sa prezentarea lui Olar iar apoi textul în sine. Cartea m-a luat pe nepregatite, deoarece am înteles acum cât de importantă a fost Reforma pentru modelarea lumii moderne dar mai ales pentru cea contemporană. De fapt am înţeles cât de puternic era rolul jucat de Biserică si cat de importantă era credinţa în vremurile dinaintea Revoluţiei Franceze. Autorii scriu din diverse perspective şi pentru diverse niveluri sociale: unii vorbesc despre legitimitatea apararii împotriva opresiunii tiranilor, alţii vorbesc despre interesele statelor vecine, unii împart poporul in clase si calculeaza drepturile în funcţie de acestea, alţii vorbesc despre limitele suveranului în exercitarea suveranităţii. Per ansamblu este o colectie de texte cu adevărat importante pentru că fiecare mi-a schimbat o parte anume din perceptia pe care o aveam asupra impactului politic si mai ales social al scindarii religioase.
Primul capitol este o analiza politica şi istorica a evenimentelor care au adus divizat Franta şi este o analiză la cald, presărată cu sugestii de acţiune. Din cauza tipului de lucrare (antologie) am decis să nu comentez prezentările autorului volului, ci doar textele culese şi prezentate. Primul text, al carui autor nu este cunoscut vorbeşte, din perspectivă calvinistă despre rege, şi anume despre Carol al IX-lea şi atinge faptele care fac din acesta un tiran. Apoi se vorbeşte despre organizarea hughenoţilor împotriva sa, chiar si cu arme. Autorul nu este nicidecum un fanatic religios, pentru că îndeamna la toată blândeţea pentru popoarele „catolice paşnice”. Asta subliniază faptul că reformaţii nu vad în toţi catolicii un dusman, ci doar în aceia care îi persecutează pentru credinţa lor. Catolicii văd toti protestantii ca pe duşmanii lor. Apoi urmează o parte despre drepturi şi nesupuneri. Magistraţii sunt puşi în slujba poporului şi nu în slujba Bisericii. Daca fie poporul fie magistratul nu îşi îndeplineste obligatiile atunci legatura dintre aceştia se rupe; în această situaţie rezistenţa faţă de suveran fiind justificată – tema justificării rezistenţei va fi reluată pe larg de mai mulţi autori din această antologie. Nu vor fi considerati razvrătiţi cei care nu se supun unui magistrat injust. Următorul text este extras din „Galia Franceză”. Hotman incearca sa găsească sursa tiraniei franceze în istorie. Aplicând definiţia grecească a tiraniei, autorul cuprinde principalele perioade din istoria hexagonului, si ajunge la concluzia că Franţa nu a avut niciodata tiranie în sensul deplin al cuvântului, iar în perioada contemporană lui, dovada acestui fapt este existenta Adunări celor Trei Stări (dar textul precedent antentionează că regele nu ţine cont de adunarea reprezentanţilor). După ce analizează regimurile vecine, face o sinteză asupra procedurii Adunării din care eu am înţeles că aceasta nu are o putere palpabilă, ci mai mult este un organ în care reprezentanţii stărilor discută şi oferă consultaţii în domeniile care ţin de interesul naţiunii (război, alegerea dar şi denunţarea regelui, legi, administraţie). Textul abundă de exemple asupra puterii parlamentului, dar nu spune nimic despre consecvenţa acesteia. Autorul nu vorbeşte despre cum se facea procesul de selecţie al reprezentanţilor. Următorul text este ceva mai pragmatic şi vorbeste despre drepturile supuşilor în situaţii deosebite. Supuşii sunt împărţiţi în funcţie de rolul pe care îl joacă în conducerea statului, şi de aceea au drepturi diferite. Particularii fără funcţie nu au dreptul la rezistenţă armată împotriva suveranului devenit tiran; ei trebuie fie să plece, fie să îndure în spirit creştinesc. Rezistenţa armată este rezervată administraţiei subalterne regelui, birocraţiei, care va recurge la aceasta numai după ce toate metodele paşnice nu au dat rezultate. Treapta imediat inferioară regelui, protectorii suveranităţii, reprezentanţii au şi dreptul de a-l pedepsi pe suveran, nu doar să reziste ofensivei acestuia. Ultimul text al primei părţi, scris de Stephanus Iunius Brutus discută dacă un principe poate interveni pe teritoriul altuia pentru care a devenit tiran pentru unicul scop de a elibera populaţia. Cel mai bun argument pentru aceasta, spune autorul este o idee desprinsă din Tuicide: tirani sunt si cei care comit violente si cei care nu se sinchisesc sa opreasca violentele. „Pe scurt, daca omul devine lup pentru aproapele sau, cine-l impiedica pe om, vorba proverbului, sa-i fie Dumnezeu omului?” spune Brutus.
A doua parte este deschisa cu o descriere a regelui Henric al IV-lea, pentru a prefigura perioada la care se vor referi autorii. Primul text din „Monarhie şi Reformă” va lua în discuţie noţiunea de interes. Henri de Rohan va încerca să urce pe soclu interesul naţional (interesul principilor) şi va încerca să facă din acesta singura forţă care conduce populaţia – „Principii comandă popoarele şi interesul comandă principii”. Urmează o enumeraţie a principalelor principii care stau la baza interesului Spaniei. Cum Spania are ambiţii mari în Europa, Franţa trebuie să o contrabalanseze şi deci are principii opuse. Textul este scris în spiritul unui manual de guvernare renascentist. Ultimele evenimente religioase spun nu mai mult nici mai puţin decât că s-au neglijat interesele naţiunilor. Spre deosebire de ceilalţi autori, acesta nu vede mântuirea poporului ca un interes al conducătorilor.
A treia parte discută consecinţele Reformei şi mai important întâmpinarea violentă a acesteia. Pierre Jurieu spune că „distrugând puterea fără limită am distrus şi supunerea pasivă nelimitată”. Din asta înţeleg că limita suveranului este atinsă atunci când supuşii nu mai ascultă de el. Dacă nu există supunere fără limite, atunci există dreptul de a nu te supune. Autorul aduce în discuţie evenimentele conduse de Cromwell, dar le percepe ca o forţare, o exagerare a rezistenţei faţă de suveran. Rezistenţa, crede Jurieu, înseamnă apărare faţă de rege, nu atac. Urmează o teoretizare a suveranităţii limitate; eu cred că a punctat corect condiţiile pentru care aceasta şi implicit rezistenţa populaţiei este legitimă. Singura obiecţie pe care o am este privitoare la bunuri. Autorul consideră că pierderea bunurilor nu trebuie primită cu rezistenţă pentru că libertatea şi mântuirea sunt infinit mai pretioase. Cred că bunurile materiale au şi ele un preţ pentru care trebuie rezistat, pentru că mantuirea este pretinsă ca scop ultim si de rege şi de particular, ori confiscarea de bunuri nu contribuie la acest obiectiv. La final, autorul prezintă viziunea proprie a situaţiei enclavelor calviniste din sudul Franţei. Textul lui Bayle continuă într-un fel textul precedent, dar dintr-o perspectivă diferită. Spune că pericolul atacării monarhilor (chiar dacă au devenit tirani) este distrugerea societăţii. Textul pune în balanţă căutarea adevăratei religii cu păstrarea ordinii sociale, autorul fiind de părere că a doua cauză este mai importantă. Hughenoţii sunt de vina pentru războaiele religioase, pentru că au legat religia religia lor de conducerea statului. Autorul consideră că în Anglia s-a procedat mai bine pentru că s-a minimalizat distrugerea socială odată cu apariţia reformei.
Olar deschide ultima parte, intitulată „Toleranţă între teorie şi acţiunie”, cu o istorisire asupra cazului Calas, corelat cu fanatism la nivel instituţional. Pe cealaltă parte, acţiunile care au urmat acestui eveniment arată cât de mult a avansat şi s-a consolidat noua parte a creştinătăţii. Fragmentul din „Scrisori din Toulouse” m-a făcut să înţeleg acest lucru. De Gebelin începe cu condamnarea intoleranţei ca prost obicei social, pentru că atacă puternic reputaţia unei clase sociale: face hughenoţii să pară de neiertat în ochii monarhului. Scrisoarea 30 pleacă de la cazul Calas, şi trece în revistă principalele demersuri care s-au făcut la adresa puterii pentru a schimba verdictul. „Întreaga Franţă este indignată de condamnarea lui Jean Calas şi toate vocile se pronunţă la unison în favoarea familiei lui”. Eu cred că textul este menit să sublinieze nu gradul de indignare a opiniei, ci faptul că a fost angrenată o parte foarte mare de particulari din diverse domenii de ocupaţie, nu pentru a plange familia Calas, ci pentru a contesta deschis şi masiv judecata. Ultimul text din carte stă mărturie conceptelor guvernării rămase moştenire a Reformei.
Jean Paul Rabaut Saint-Etienne vorbeşte în Adunarea Naţională, pe 23 August 1789 despre libertatea la opinie. Nu libertatea la opinia personală este importantă, ci libertatea de manifestare a opiniei. Ca oameni, nu avem cum să îngrădim opinia altor oameni, dar putem foarte uşor să îi cenzurăm, să nu-i lăsăm să îşi facă opinia publică. Îngrădirea manifestării opiniei înseamna, printre altele Inchiziţie. Libertatea manifestării opiniei include şi libertatea religiei. Autorul crede că libertatea este un bun comun şi trebuie să aparţină în mod egal tuturor francezilor. Războaiele religioase sunt cauzate de lipsa voinţei politice, nu de apariţia Reformei. Voinţa politică a făcut din Reformă un element subersiv. Cererea de libertate este mai îndrăzneaţă decât cererea de toleranţă, mai mult libertatea trebuie să fie a tuturor francezilor indiferent de rasă, religie, etc. În plus, libertatea egală pentru toţi este un concept care dacă ar fi aplicat ar evita foarte multe acte de violenţă.
Textele din prezenta antologie au fost toate importante în felul lor, fiecare aducând contribuţia proprie asupra bazei teoretice lăsată ca moştenire de Reformă împreuna cu toate consecinţele acestei apariţii. Mai mult decât atât, lista de lucrări prezentată la sfârşit se va dovedi utilă în aprofundarea studiilor mele.

17 noiembrie 2009

Constituţionalism în Sri Lanka

Bineinteles că nu voi încerca să stabilesc o definitie universal acceptată şi atotcuprinzatoare a conceptului de lege fundamentala şi toate schimbările sociale pe care le aduce, ci vreau să punctez faptul că de la unele state nu ne putem aştepta să respecte constituţia pentru ceea ce este. Când spun „noi” nu mă refer în nici un caz la noi, poporul român sau noi, statele civilizate. „Noi” substituie acea parte umanităţii care priveşte cu un ochi critic evenimentele din acele state. Exemplul ales, evenimentul recent care are importanţă constituţională, nu este unul izolat sau ieşit din comun. Este mai mult un exemplu tipic oarecum pentru genul de stat în care s-a întamplat. Voi încerca să găsesc motivele, din punct de vedere constituţional, pentru care acest tip de evenimente au un caracter repetitiv.
Suntem în Sri Lanka, fosta colonie britanica, probabil un stat cu cetăţeni care au regretat, mai mult decat altii plecarea britanicilor, in anii care au urmat decolonizării. Insula a cunoscut puternice mişcări sociale de natură violentă şi un razboi civil început in 1983 şi încheiat în 2009. Ca în teritoriilor decolonizate, drepturile omului se încalcă flagrant. La fel, ca majoritatea statelor noi apărute dupa decolonizare, Sri Lanka are o constituţie care prevedere clar drepturi fundamentale ale cetăţenilor care se suprapun peste drepturile omului. Cazul care mi-a atras atentia a fost prezentat de BBC: organele de ordine sunt brutale cu cetăţenii în lunile care urmează încheierea razboiului civil. Atributul brutal are în Sri Lanka puterea deplină de expresie semantică: doi tineri au fost luaţi, arestaţi de poliţie după care au fost găsiţi morţi prin împuşcare. Un cadavru a fost găsit pe plajă iar altul lângă şina ferată. Doar după ce oamenii s-au arătat scandalizaţi autorităţile au scos capete de acuzare. Dar aceleaşi autorităţi spun că moartea în detenţie nu e ieşită din comun, cifra oficială fiind de 32 de decese. Alt caz tratat în acelaşi reportaj implică faptul că forţele de ordine ucid oameni de origine musulmană despre care spun că au informaţii din care reiese că acestia au legături cu crima organizată. Ucid prin împuşcare inainte de arest si judecată. Actele de această natură din Sri Lanka sunt la ordinea zilei, aşa cum indică varianta electronică a arhivei Comisiei pentru Drepturile Omului din Asia.
Cel mai scandalos aspect este faptul că purtătorul de cuvant al poliţiei, Nimal Mediwake spune în apărarea instituţiei pe care o reprezintă că un magistrat realizează o ancheta post mortem pentru a stabili dacă uciderea a fost justificată. În caz contrar, organele vor fi trase la răspundere. Chiar dacă nu am lua în considerare subiectivismul nostru, aceasta metodă de judecată este complet opusă ideii noastre de judecată corectă. Bineîneles, poate metoda noastra e in contradicţie cu cea din Sri Lanka, dar a noastra nu încalcă drepturile fundamentale deci este corectă din acest punct de vedere.
Personal cred ca am extins conceptul de constituţionalism pentru ca acesta sa fie aplicabil oriunde în lume. Din cauza acestui lucru, avem impresia că o lege fundamentală este un fel de măsură, mai aproape de o metodă de a îmbunătăţi viaţa oamenilor. În aceeasi maniera unii sunt tentaţi să creadă că existenţa unei constituţii este condiţia cea mai importantă a existenţei unui regim constituţional. După cum observăm, foarte multe state au constituţie; acestea (constituţiile) seamană mult între ele, dar statele seamănă foarte puţin. Deşi constituţia este singura lege fundamentală în stat, în unele locuri aceasta se aplică exact ca si celelalte legi ordinare ale statului respectiv. Aici intervine noţiunea de stat de drept, şi anume ideea că dacă o ţară nu este stat de drept sau mai precis nu aspira la statutul de stat de drept, apariţia unei constituţii nu schimbă cu nimic traiul cetăţenilor pe termen mediu. Actualmente Sri Lanka ar fi identică, din perspectiva cetăţeanului şi fără constituţie. Importanţa constituţiei este faptul că interzice explicit aceste practici şi unde nu există putere judecătorească să aplice legea, este mass media internaţională care sancţionează, ce-i drept mai puţin palpabil. Evenimentul meu îmi cere să mă axez doar pe drepturile fundamentale prevăzute în Constituţia statului Sri Lanka.
Drepturile fundamentale prevad, bineînţeles, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la (şi mai mult obligaţia statului de a asigura) un proces corect, interzicerea organelor de ordine să aplice pedepse fără o hotărâre judecătorească. Sri Lanka este un stat de drept, dacă ar fi să folosim definitia cea mai slabă a acestui concept (un stat care are o constituţie). Dar dacă aceasta ar fi singura definitie, majoritatea statelor contemporane sunt state de drept. Domnia legii nu exista, în Sri Lanka şi probabil nu a existat niciodată. Teritoriile foste colonii şi-au câstigat independenţa doar faţă de forţa străina, iar acest lucru este confirmat de arbitrariul statului nou-format. Regulile există, sunt clare şi precise, dar acestea nu se aplică sau se aplică selectiv; din această cauză statul nu este deloc predictibil şi relaţia dintre autoritate şi cetăţean diferă de la om la om. Dacă mergem mai departe cu gândirea, cred că cineva care are la dispoziţie mai multe resurse intelectuale decât mine şi o experienţă mai mare ar putea argumenta că, într-un fel, spiritul constituţional este mai mult un caracter al poporului, şi este prezent, bineînţeles, în altă formă, chiar înainte de apariţia constituţiei. Constituţia vine doar să formalizeze acest spirit şi să îl generalizeze ca pe o trăsătură naţională. Nu cred că o lege fundamentală este atât de puternică încât poate fi responsabila de făurirea acestui spirit după adoptarea ei, indiferent de condiţiile sociale şi starea actuală a statului. Ceea ce este foarte grav în Sri Lanka este că aceste acte extrajudiciare au loc în ciuda faptului că războiul s-a încheiat. Observ două dimensiuni ale acestei gândiri: prima, cetăţenii sunt foarte prost informaţi cu privire la chestiunile care ţin de starea de urgenţă; ce face ca o stare de urgenţă să fie corectă din punct de vedere legal şi care sunt acţiunile care fac dintr-o situaţie excepţională o stare de urgenţă (ce drepturi se suspendă). A doua idee desprinsă este că organele de ordine se scuză într-un mod pueril pentru un gest care nu acceptă scuză din punct de vedere în primul rând moral şi în al doilea rand legal. Oficial, războiul s-a încheiat, deci s-a revenit la normal. Caracterul retroactiv al deciziilor judecătoreşti cu privire la omorurile comise de politie este, în opinia mea, indicatorul faptului că în Sri Lanka nu domnesc legile, ci voinţa unora. Asta în situaţia în care art. 13 alineatul 4 spune că pedeapsa cu moartea sau cu privare de libertate vine doar după o decizie judecătorească. Ori aici, politia joacă rolul de putere judecătorească iar Justiţia este doar un organism de control.
În concluzie doresc să reafirm poziţia mea cu privire la dimensiunea globală a constituţionalismului. Acest concept se poate extinde tuturor formelor de organizare politică, dar doar pentru a gândi dacă un popor sau o societate este compatibilă cu ordinea constituţională sau nu, chiar dacă acel popor posedă deja o constituţie. Prezenţa legii nu indică tot timpul prezenţa unei ordini constituţionale. Din această cauză riscăm să diluăm importanţa constituţiei, pentru că odată cu extinderea conceptului ne confruntăm cu mai multe entitaţi care nu îi acordă importanţa cuvenită.


Surse:

http://www.atimes.com/ind-pak/CK10Df03.html

http://www.amnesty.org/en/region/sri-lanka/report-2009

http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/8314118.stm

http://www.priu.gov.lk/Cons/1978Constitution/Chapter_03_Amd.htm

10 noiembrie 2009

Mojicie pe stil vechi

Ce se întamplă când unii oameni care se află în poziţii de forţă şi dau acestor poziţii un caracter de superioritate absolută? Oamenii nu îi sancţionează aşa cum ar trebui. Mai ales când asta se întamplă în campanie electorală. M-am gândit mai bine şi am zis să scriu totuşi ceva "de sezon". Nu ca asta ar explica absenţa mea; pur şi simplu nu am avut chef să scriu şi nici net permament.
Băsescu, marele tatic al mişcărilor electorale inteligente a dat-o în bară, de data asta mult mai pragmatic. Numesc mişcări electorale inteligente acele mişcări neobişnuite din care autorul lor vrea să câştige voturi: amânarea depunerii candidaturii condiţionat fiind de criză, angrenarea electoratului printr-un referendum care nu are nici o treaba cu funcţia pe care o deţine, joaca de-a independentul susţinut de un partid, etc. Mă miră totuşi că absolut tot electoratul nu pune botul la tacticile astea, ba mai mult vede dincolo de ele.
Ei, atunci când nu pune la cale ţara şi nu gandeşte manevre neortodoxe, Băsescu se ţine de ale lui. Sâmbătă a ţinut un miting electoral la Cetate, celebra comună gazdă a moşiei lui Mircea Dinescu. Pentru cei care nu urmăresc emisiunea lui, Dinescu are o vie - proiect european acolo, o casă, etc. Dinescu a atribuit portului Cetate o dimensiune culturală, făcându-l obiectiv turistic. Mai multe aici. Înainte să vorbească preşedintele, un acolit de-al său a spus că il va "trimite pe Dinescu dincolo de Dunăre". Mai apoi urcă Băsescu şi ţine un discurs despre moguli şi foarte important, despre cei care vorbesc de rău ţara, în special la TV. Dinescu, care urcase deja pe scena şi-a manifestat în repetate rânduri dorinţa de a vorbi, probabil de a da o replică. Bineînţeles că nu a primit cuvântul, dar a primit şi o explicaţie: este un miting electoral organizat pentru preşedinte. El oricum vorbeşte la TV în fiecare seară.
Nu că e mojicie? Pe lângă simpatia mea pentru Mircea Dinescu, constat o contradicţie generala în discursul preşedintelui: critică trusturile de presă spunând că dirijează discursul jurnaliştilor şi, în acelaşi timp, nu lasă oamenii "de la televizor" să vorbească, mai ales după ce îi provoacă. Atenţie: Băsescu nu critică direct jurnaliştii şi chiar spune că unii "s-au refugiat din presa scrisă în comunicarea pe Internet, fiindu-le mai scumpă libertatea decât preţul pe care-l aveau lucrând la ziare, care nu mai făceau deja o politică a publicului, ci făceau o politică a patronului". Oricum, Dinescu işi cerea replica aşa cum orice om atacat fără motiv ar trebui să o facă. Bine, atacul a fost cu motivaţie electorală, şi probabil candidatul respectiv a câştigat mai multe voturi atacând decât a pierdut neacordând replica, dar sper că nu sunt singurul care a constatat mojicia ascunsă la nivelul tacticii. Faza asta cu Dinescu trebuie să dea în vileag tot discursul lui Băsescu legat de moguli şi să dea de înţeles că toata presa are ceva cu el din mai multe motive, cel material fiind doar unul din ele.
Nu voi comenta celelalte incidente ale campaniei. Consider că au fost comentate destul şi cred că electoratul a înţeles ce trebuia, cu o excepţie: referendumul.
Am o singură observaţie despre manevra respectivă: orice preşedinte poate cere referendum atunci când poporul îşi manifestă dorinţa de a schimba ceva, fie direct fie prin lobby. Nu cred că e cinstit pentru ceilalţi candidaţi şi mai ales pentru noi. Tehnica referendumului este, cred eu, o fază asemănătoare cu, să zicem obiceiul primarilor de a asfalta străzile oraşului în campanie electorală, iar pe maşinile care execută lucrările să fie lipit un afiş electoral cu primarul în funcţie. Încă o dată Băsescu face uz de un avantaj într-un mod necinstit nu neapărat pentru că iniţiază un referendum în campanie, ci pentru că îl invocă electoral.
Mai multe rele despre referendum aici.
Surse:
  • http://www.realitatea.net/basescu-catre-mircea-dinescu--este-un-miting-organizat-pentru-presedinte--te-duci-la-televizor-sa-vorbesti--nu-aici_659147.html
  • http://www.realitatea.net/dinescu-despre-incidentul-cu-basescu--nu-credeam-sa-traiesc-o-asemenea-jena_659177.html
  • http://www.realitatea.net/dinescu--daca-iese-basescu-presedinte--ma-duc-si-vorbesc-la-televiziunea-bulgara_660642.html
  • http://www.realitatea.net/basescu--internetul-tinde-sa-intre-in-jocurile-marilor-trusturi-de-presa_660962.html
PS: după cum se vede in dreapta, îl susţin pe Crin, dar fac asta de când a devenit preşedintele PNL şi implicit candidatul probabil la cea mai înaltă funcţie în stat din partea liberalilor. Susţin Antonescu chiar dacă am fost abordat în nenumărate rânduri de Băsescu şi Geoană cu oferte gen case, maşini, femei etc.