OPINII

Federalism și Devoluție; patru exemple

2010-02-04T11:34:00.002+02:00

Este lucrarea mea de semestru la un curs.
http://www.4shared.com/file/214857407/e2ffa4c0/fed_si_devolutie.html

România în cadrul Ligii Națiunilor

2010-01-28T00:05:00.003+02:00

Ce a însemnat pentru România statutul de membru al Ligii Naţiunilor în măsura în care aceasta îşi desăvârşise idealul naţional şi devenise cu adevărat stat naţiune?

Niciodată în istorie omenirea nu a fost mai oripilată de propriile gesturi decat după Primul Război Mondial. Atât de mare şi sângeros a fost încât s-a considerat cu toată naivitatea că acesta a fost războiul care va încheia toate războaiele. Dacă pacea se conturează ca stare socială în corelaţie cu antagonista sa, războiul atunci cu cât un război este mai lung, mai sângeros, mai industrializat, mai tehnologizat, ş.a.m.d. cu atât dorinţa de pace devine mai aprinsă. Prin dorinţă de pace aprinsă nu mă refer la faptul că foarte mulţi oameni doreau pacea, ci că oamenii care doreau pacea doreau una stabilă, în condiţiile în care Europa, prin definiţie, nu a cunoscut asemenea stare. Odată încheiat, un război de asemenea amploare trebuia evitat. Mai mult decât atât, o entitate mai puternică decât un stat va fi însărcinată cu evitarea războiul, indiferent de magnitudinea acestuia. România a fost membru fondator al acestei organizaţii numită foarte frumos „Liga Naţiunilor” sau „Societatea Naţiunilor” şi s-a retras din aceasta odată cu moartea acesteia, începutul unei conflagraţii mondiale şi mai mare decât prima, cel de-al Doilea Război Mondial. Am început spunând că niciodată omenirea nu a fost mai scârbită de ea înseşi decât după Marele Război. Spun asta pentru că un război de o asemenea întindere şi număr de soldaţi implicaţi nu a existat şi avea probabil o dimensiune oarecum distopică. Al Doilea Război Mondial a adus diferenţe de miză, de tehnică, de cruzime dar în esenţă este exact ceea ce îi spune numele: al doilea război mondial după primul. De aceea Societatea Naţiunilor a avut un rol fundamental în încercarea de a stabiliza noua Europă. În cele ce urmează voi încerca să surprind, în sensul unei identificări-listări, beneficiile României de pe urma Ligii, menţionând din start că nu mă aştept să descopăr avantaje pragmatice (fonduri, ajutoare, etc.). De aceea am hotărât să întind puţin tema studiului şi să vorbesc despre ce înseamnă a fi în Societatea Naţiunilor şi pe ce direcţii se poate considera organizaţia respectivă ca o „marcă” a unui stat. Putem lua în calcul prestigiul ca un avantaj a faptului de a fi membru, aşa cum a spus Nicoale Titulescu: „Permiteţi-mi să vă exprim adânca mea recunoştinţă pentru marea cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal încredinţând, prin voturile dumneavoastră, înalta demnitate de preşedinte al celei de-a 11-a Adunare a Societăţii Naţiunilor . Beneficiile decurc din corelarea statutului de membru cu faptul că România ieşise victorioasă din Marele Război, câştigase teritorii suficiente pentru a uni românii sub un singur stat şi avea nevoie de protecţie serioasă pentru că aceste teritorii reprezentau o miză la fel de importantă pentru statele vecine . În plus, Liga uneşte majoritatea statelor influente din lume şi se declară un for de discuţii în spiritul arbitrajului, al consensului şi al dreptăţii. Deci statele membre sunt cel puţin văzute din exterior ca fiind mânate de aceleaşi valori.
Lucrearea academică care a stat la baza proiectului meu este o colectie de redări sub formă de text ştiinţific a unor conferinţe care au avut loc în perioada interbelică. Intitulate simplu “Politica Externă a României”, acestea au rolul de a familiariza publicul român cu noile condiţii ale României în raport cu lumea de dupa 1918. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român, incepe discursul sau prin transpunerea ideei de ordine constituţionala la sfera internaţionala. Prin asta consideră că aşa cum fiecare stat are o ordine constituţionala interioara pe care o respecta ca fiind singura varianta raţionala, acel stat trebuie să respecte şi ordinea externă. Prin ordine externă nu înţelegem o dimensiune străină statului, ci un nivel care îl include şi pe acesta. Deci toate statele care alcătuiesc ordinea externă sunt responsabile de aceasta în aceeaşi măsură în care beneficiază de aceasta. Prin ordine externă „constituţională” înţeleg reglementarea acestei ordin sub forma legiferării, imparţialităţii şi echidistanţei. Unele state noi formate dupa Primul Război Mondial au trecut în constituţie adeziunea la Societatea Naţiunilor tocmai pentru a face din aceasta o trăsătură naţională şi pentru a recunoaşte noua ordine formată ca parte a statului. Adeziunea la aceasta instituţie înseamnă mai mult decât atât. Gusti citează din Constituţia Cehoslovaciei: „Noi, Naţiune cehoslovacă, proclamăm ... că înţelegem a face parte din Societatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, paşnic, democrat şi progresist”.
Pentru început, Gusti lămureşte că Societatea Naţiunilor nu este, ca şi concept, nouă, ci este doar ultima evoluţie a păcii – „Dacă istoria înregistrează o tradiţie bogată a rasboaelor, apoi nu trebuie uitat, că în acelaş timp avem tot o atât de veche tradiţie a păcii. Dacă răsboiul este străvechiu, tot aşa dela început a fost şi nostalgia popoarelor pentru pace” . Prin asta înţeleg că mijloacele de menţinere a păcii se schimbă imediat în funcţie de mijloacele războiului (inclusiv modul şi circumstanţele în care s-a declanşat, miza, metodele de luptă, tehnologia folosită, gradul de industrializare al violenţei). În acest sens, autorul sugerează că Liga este ultima evoluţie a păcii, declanşată după finalul ultimului război. Implicit, a fi stat membru înseamna a fi stat iubitor de pace, şi Liga era singura instituţie care hotăra care popoare sunt iubitoare de pace şi care sunt agresor. România a fost văzută aproape tot timpul ca pacifistă.
Şi dacă despre Primul Război Mondial s-a crezut că va pune capăt tuturor războaielor, Liga (ca rezultat al acestui război) este concepută pentru asigura acest lucru. Urmează o trecere în revistă a epocilor istorice şi principiile dezvoltate în acele perioade care stau la baza Ligii. Această istorisire are rolul de a sublinia că proiectul a existat tot timpul în mintea omului, dar acesta nu a îndrăznit niciodata, pe parcursul istoriei, să-l materializeze, să-l scoată din sfera utopicului. În interpretarea prelegerii lui Gusti, Primul Război Mondial apare ca o palmă dată omenirii pentru că aceasta nu a aplicat, nu a aplicat în întregime sau a aplicat prea tarziu seria de principii raţionale legate de pace . Nu voi insista foarte mult asupra acestor principii pentru că nu fac obiectul strict al lucrării, dar ele includ, printre altele siguranţa colectivă, puterea egala a statelor, balanta puterii, unificarea armatelor europei şi chiar a statelor într-un sistem federal.
Pentru ca o Societate a Naţiunilor să existe trebuie în primul rând să existe naţiunile. După Revoluţia Franceză, proiectul începe să nu mai fie trecut cu tăcerea sau ironizat. Principalul indicator ideologic al importanţei naţiunii din perspectiva razboiului, spune Gusti, este decretul din 22 Mai 1790, prin care naţiunea franceză declară că nu va mai declanşa războaie de cucerire şi nu va folosi forţa împotriva libertăţii vreunui popor. Apoi autorul ia în discuţie proiectul lui Kant căruia îi vede caracterul avangardist. Întrebarea este: deşi proiectul a putut fi aplicat cu nenumărate ocazii, de ce s-a amânat? Răspunsul pe care îl desprind este că deşi elitele erau conştiente de un asemenea proiect, nu îi puteau atribui un caracter realist, şi de aceea au optat pentru forme intermediare – „ ... atmosfera pentru înfăptuirea unei Societăţi a Naţiunilor era pregătită, de ce totuş ea nu s-a realizat? Pentru că nu sunase încă ceasul Societăţii Naţiunilor! Lumea politică a timpului se găsea sub vraja unei alte formule, ce o încânta: Politica echilibrului Puterilor” . Gusti vede aceasta formula ca una strict utopica pentru că nu are elemente clare după care se poate cuantifica puterea într-o măsură mai precisă decât cea a bunului simţ. În plus odată stabilit, echilibrul este foarte uşor distrus: Kant, spune Gusti, face analogie la casa lui Swift: era atat de echilibrată arhitectural încât s-a dărâmat atunci când o vrabie s-a aşezat pe aceasta. Urmează o prezentare de principii care s-au dovedit adevărate pe parcursul scurtei istorii a Ligii, principii cu care suntem familiari. Partea a doua a textului are forma unui Adaos, o completare după trei ani şi îşi găseste fundamentele în semnarea Protocolului Societăţii Naţiunilor (Protocolul de la Geneva). Protocolul, spune autorul, este de o importantă fundamentală pentru că aduce greutate Pactului, aprofundează ideile acestuia şi regularizează acţiunea organizaţiei. Protocolul acopera foarte bine idea prevenţiei vreunui război, declararea unui stat „agresor”. România deşi vede imperfecţiunile Protocolului, nu are motive puternice de obiecţie, în mare parte pentru că acesta elimina distincţia între state mari şi state mici. Voi discuta mai târziu în detaliu importanţa eliminării acestei distincţii. Nemulţumirile semnalate de Britanici includeau amănunte tehnice dar şi de principiu (statele nu au dreptul de a lua toate măsurile de apărare în cazul unui conflict cu un vecin, unui stat agresor nu i se poate atenta la independenta, statul agresor va plati doar cheltuielile razboiului şi nu va putea pierde teritorii, lipsa încercării de a elimina definitiv războiul). Aceste nemulţumiri nu fac din protocol - şi deci din proiect - un drum închis aşa cum autorul crede că gândesc britanicii, ci au menirea de a sublinia cât de grea este construcţia unui edificiu al păcii. Trebuie făcută aici distincţia între principii şi metode. Principiile Societăţii Naţiunilor nu pot fi neglijate de orice minte raţională, iar metodele au tot dreptul să fie corectate. Ceea ce mulţi nu au putut previzui este faptul că o conflagraţie şi mai mare decât Marele Război îşi va avea o parte din fundamente chiar în metodele folosite în slujba acestor principii.
Primirea României a însemnat confirmarea faptului că noi suntem de acord cu principiile organizaţiei. Aceste principii nu sunt o sumă sau o intersecţie a principiilor actuale ale membrilor, ci mai mult decât atât, o mulţime care asigură pacea. Scopul principal al Ligii Naţiunilor era asigurarea păcii. Obiecţia legată de al Doilea Război Mondial este o obiecţie, repet, la metode, şi anume la faptul că metodele nu erau suficiente pentru perpetuarea păcii. În altă ordine de idei putem formula ipoteza referitoare la faptul că statele care au pornit a doua conflagraţie mondiala nu erau conduse de oameni care au beneficiat de suportul populaţiei. Sunt de părere că toate popoarele care au fost membre în Ligă cred în democraţie, în libertate, în pace, ş.a.m.d . dar conducerea politică nu a reflectat întotdeauna aceste idealuri. În momentul în care conducerea politică tinde către război, singurele bariere sunt cele care ţin de metode şi nu de idealuri. Cred că beneficiul meta-fizic pe care l-a avut România din aderarea la Liga Naţiunilor a fost unul de prestigiu, pentru că acest gest a însemnat o afirmare de principii, principii care corespundeau cu cele ale lumii civilizate. Deci a fi membru în Liga Naţiunilor poate însemna, cred eu, a fi integrat în lumea statelor civilizate, iar eu asta cred că a făcut România.
Voi încerca să arăt că interesul naţional s-a putut desăvârşi cel mai bine în cadrul instituţional creat de Societatea Naţiunilor, asta aducând un beneficiu net Regatului României ca membru al acestei organizaţii internaţionale. Pe această direcţie, cel mai important aspect al Ligii este faptul că elimină formal distincţia între state mici şi state mari. Nu trebuie să mai menţionez că România a fost şi probabil încă este un stat mic, din punct de vedere al puterii. Hans Morgenthau: „soarta neutralităţii statelor mici nu va fi decisă de acestea, ci de Marile Puteri, decizii luate pe baza intereselor lor reale sau prezumate, nu pe baza formulelor legale şi a principiilor ideologice” . Faptul că toate statele membre aveau aceeaşi putere legală de decizie împiedică pentru totdeauna cel puţin neglijarea sau ignorarea unora de către ceilalţi. Andrei Miroiu formulează o teză prin care explică clasificarii puterilor. Pentru a înţelege beneficiile aduse de Societatea Naţiunilor Regatului Român trebuie să înţelegem sistemul pe care aceasta îl înlocuieşte. Sistemul realist al relaţiilor internaţionale îşi permite să clasifice statele cu ajutorul unor criterii materiale, palpabile, uneori chiar măsurabile. „Criteriile cu care se operează îndeosebeşte în catalogarea unei puteri ca fiind un actor esenţial sunt legate de întinderea capacităţilor materiale şi manageriale, întinderea intereselor sale, capacitatea de a face faţă unui conflict armat major şi importanţa diplomatică relative. Definiţiile cu care se operează au în calcul fie prioritar unui dintre aceste criterii, fie o combinaţie dintre acestea” . Întotdeauna se vor lua în calcul toate criteriile în încercarea de a ierarhiza puterile. Definiţiile formulate care să tragă o linie intre state mari şi state mici folosind criteriile mai sus amintite nu prea îşi au sensul, sunt contradictorii. De-a lungul istoriei s-a încercat o legiferare, o formalizare dar acesta nu a avut niciodata pretenţia la universalitate. Nu putem spune ca o certitudine, spre exemplu, că un stat devine o mare putere dacă are o populaţie mai mare de 250 de milioane de locuitori, sau dacă efectivele militare depăşesc un anumit număr. Cel mai corect este, în viziunea mea, să luăm în calcul cum se situează statele în procesele de negocieri: Franţa, spre exemplu, a fost văzută tot timpul ca o Mare Putere din bun simţ. România, nu. Faptul că Liga Naţiunilor acordă putere formală egală tuturor statelor membre (state precum Honduras, Uruguay) nu înseamnă că un scenariu în care Guatemala se opune Rusiei, Franţei şi Angliei devine foarte posibil ci mai degrabă interesul Guatemalei va fi luat în calcul într-o măsură de restul statelor atunci când acestea vor lua o decizie importantă care va afecta întreaga comunitate de state membre ale Ligii. În aceeaşi situaţie este şi România. Aderarea la Liga Naţiunilor a însemnat pentru poporul român sfârşitul teoretic al perioadei în care acesta a fost amenţat din toate părţile de interesele marilor puteri (Imperiul Otomat, Rusia, Austro-Ungaria) şi nu s-a putut dezvolta din această cauză.
Să ne gândim doar la faptul că România abia îşi desăvârşise unitatea naţională prin Marea Unire din 1918. Liga Naţiunilor era, la vremea actuala, cel mai puternic garant al păcii şi deci al menţinerii integrităţii teritoriale deoarece propunea primatul dreptului în relaţiile internaţionale şi dezminţea politica de forţă. Asta a făcut ca Regatul Român să stea în faţa Ungariei pentru situaţia Transilvaniei. Ungaria a acuzat România că discriminează proprietarii de pământuri maghiari fată de cei români în chestiunea reformei agrare. România a făcut o reformă agrară sub forma unor exprorpieri în Vechiul Regat, exproprieri pe care le-a întins în teritoriile noi căpătate după război. Nicoale Titulescu trimite o scrisoare Ligii pentru a lămuri situaţia şi a dezminţi acuzaţiile guvernului de la Budapesta. România a fost acuzată că discriminează proprietarii funciari maghiar în raport cu cei români atunci când li se expropriază pământul, cu alte cuvinte că România duce o politică de demaghiarizare a Transilvaniei. Din moment ce reforma agrară s-a făcut pornind de la legislatie, aceasta poate părea injustă pentru unii, dar cert este că este aceeaşi pentru toţi, spune Titulescu, pentru că nu face distincţe din punct de vedere al naţionalităţii. Fac obiectul exproprierii şi optanţii unguri şi proprietarii români. Titulescu spune, în apărarea Regatului Român că Ungaria extrage din legislaţie doar câteva articole şi le discută ca şi cum acestea nu s-ar aplica şi cetăţenilor români : cel legat de absenteism şi de preţ. Autorul scrisorii admite că unele principii sunt arbitrare dar trebuie să se facă o serie de distincţii pentru a justifica exproprierea. Principiul absenteismului îşi propune să împartă proprietarii în interesaţi şi neinteresaţi. În Vechiul Regat Românesc au fost expropriaţi cei care şi-au dat în arendă pământul între 1910-1920, indiferent dacă au fost sau nu în ţară. În Transilvania, legea agrară declară absent un proprietar care nu a fost în România între 1 decembrie 1918 şi 21 martie 1921 şi i se expropriază domeniul. România înţelege frustrarea Ungariei din cauza retroactivităţii legii, dar linia de argumentare este că legea se aplică retroactiv şi pentru români. În fapt, restul textului care ţine de chestiunea absenteismului demonstrează că proprietarii maghiari au pierdut în fapt foarte puţin pământ prin aceasta metoda, grosul fiind expropriat pentru motive ordinare, motive pe care Ungaria nu le-a atacat. Legat de preţ, partea Maghiară a fost nemulţumită că exproprierile s-au făcut în lei, deşi ei au cerut aur, pe motiv că nu au încredere în moneda României. Argumentul e acelaşi: legea nu face discriminare în funcţie de naţionalitate. România nu a putut plăti in valută din cauza perioadei imediate de după război, deoarece avea nevoie de aceasta pentru plăţi externe. Este absurd ca Ungaria să ceară aur de la o economie pe care nu o văd stabilă: „Cereţi imposibilul! În întreaga dumneavoastră cerere, n-aţi făcut decât să cereţi imposibilul! Şi tare mă tem că cereţi cu bună ştiinţă imposibilul.” . Adeziunea la Ligă a fost de o importanţă fundamentală pentru Romănia din perspectiva securităţii. De aceea, România a fost foarte vocală şi la episoadele Conferinţelor pentru declararea agresorului.
Odată primită în Societatea Naţiunilor, România adera la toate organismele internaţionale asociate cu Societatea. Dintre acestea, cea care a adus cele mai multe beneficii României este Organizaţia Internaţională a Muncii. Un studiu foarte bun al ideilor vremii cu privire la Organizaţia Internaţională a Muncii este realizat de Gr. L. Trancu-Iaşi sub formă de conferinţă, redată în volumul „Politica Externă a României, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”. Autorul identifică principiile acestei organizaţii ca principii pe care membri acesteia trebuie să îi implementeze urgent. Principiile pot fi privite ca „de stânga”, dar ele sunt mai mult nişte idei care apropie societatea de justiţie socială. Societatea Naţiunilor recunoaşte cu valoare de adevăr ideea că idealul suprem al său: pacea nu poate avea loc în lipsa justiţiei sociale. Organizaţia Internaţională a Muncii pur şi simplu veghează deci la aducerea justiţiei sociale prin perspectiva condiţiilor de muncă. România ca membru al Organizaţiei înregistrează beneficii pe domeniul justiţiei sociale şi are dreptul de decizie asupra acestor măsuri. Prima problemă sesizată este cea a durăţii lucrului în sensul orelor petrecute la servici. Urmează o listă cu toate reglementările discutate şi integrate în legislaţia statelor membre, aşa cum sunt reproduse de Andrei Popescu şi Mircea Duţă . Prima convenţie stabileşte timpul maxim de lucru la 8 ore pe zi şi 48 de ore pe săptămână, salariaţii având dreptul la 24 de ore consecutive pentru repaos. Patronul va publica orele de lucru şi nu are dreptul să cheme un angajat în afara orelor dacă acesta nu este de acord să vină să muncească pentru ore suplimentare (a fost reglementat şi statutul orelor suplimentare). A doua reglementare vine pe direcţia prevenţiei şomajului şi implică coordonarea tuturor birourilor de plasare a forţei de muncă la nivel naţional. În afara de asta, plasamentul şomerilor va fi gratuit iar din birou vor face parte şi reprezentanţii patronajului. A treia măsură importantă protejează femeile aproape de naştere, le garantează dreptul la concediu plătit prin indemnizaţie din bani publici, de la 6 săptămâni înainte travaliului până la 6 săptămâni după naştere. Celelalte prevederi sunt la fel de importante dar au un caracter previzibil (protecţia femeilor şi a copiilor de diverse vârste, asigurarea repaosului săptămânal de 24 de ore consecutive, asigurarea de boală a angajaţilor, ş.a.m.d.).
În concluzie, România a avut beneficii multiple generate de faptul că a fost membru al Societăţii Naţiunilor, chiar dacă această organizaţie a eşuat în misiunea supremă. Părerea mea este că trebuie să privim Liga în termeni de beneficii imediate, generate de aceasta pe direcţia păcii şi justiţiei sociale, chiar dacă în final Războiul Mondial s-a declanşat încă odată. Cum spuneam la început, chestiunea asigurării păcii este una de metode şi nu de principiu. Beneficiile României de pe urma Societăţii ţin de prestigiu internaţional, de relaţii bune cu vecinii, de justiţie socială şi probabil cele mai importante de creşterea puterii pe plan internaţional.

BIBLIOGRAFIE
• MIROIU, Andrei, Balanţă şi Hegemonie: România în politica mondială, 1913 – 1989, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
• MORGENTHAU, Hans J., International Affairs: The Ressurection of Neutrality in Europe”, The American Political Science Review, vol. 33, nr. 3
• ONCESCU BELEŞTEI, Mircea, Reconstrucţia Financiară a Europei, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929
• Politica Externă a României – 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Institutul Social Român, Bucureşti, 1926
• POPESCU, Andrei şi DUŢĂ, Mircea, Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Munii ratificate de România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997
• SCUTARU, Ioan, România şi Marile Puteri, editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucuresti, 1999,

..

2010-01-08T01:44:00.001+02:00

http://www.inpolitics.ro/trucuri-100-romanesti-de-fentat-criza-art51987.aspx#sondajv

Recenzie: Răzbunare împotriva tiranilor - teoria politică a protestantismului francez o antologie de Ovidiu – Victor Olar, Nemira, Bucureşti, 2007

2009-11-29T01:41:00.008+02:00

Volumul se deschide cu un cuvânt introductiv menit să sublinieze cât de importantă a fost reforma în viaţa primilor ei ani. Natura violentă a acestei schimbări este prezentată, în viziunea mea, pentru a sublinia universalitatea divinităţii în sistemul de valori ale oamenilor din acele vremuri dar şi cât de departe pot merge oamenii pentru Dumnezeul lor, ducând la războaiele religioase franceze. Observăm că antologia îşi propune să lege reforma lui Jean Calvin de prinicipalele idei politice care au marcat modernitatea. Cuprinsul punctează structura cărţii: patru capitole alcătuite în funcţie de tema principală pe care o abordează textele. Odată cu intrarea în conţinutul efectiv al lucrării, autorul antologiei se separă de autorul textelor. Practic spaţiul unui text are în componenţa sa prezentarea lui Olar iar apoi textul în sine. Cartea m-a luat pe nepregatite, deoarece am înteles acum cât de importantă a fost Reforma pentru modelarea lumii moderne dar mai ales pentru cea contemporană. De fapt am înţeles cât de puternic era rolul jucat de Biserică si cat de importantă era credinţa în vremurile dinaintea Revoluţiei Franceze. Autorii scriu din diverse perspective şi pentru diverse niveluri sociale: unii vorbesc despre legitimitatea apararii împotriva opresiunii tiranilor, alţii vorbesc despre interesele statelor vecine, unii împart poporul in clase si calculeaza drepturile în funcţie de acestea, alţii vorbesc despre limitele suveranului în exercitarea suveranităţii. Per ansamblu este o colectie de texte cu adevărat importante pentru că fiecare mi-a schimbat o parte anume din perceptia pe care o aveam asupra impactului politic si mai ales social al scindarii religioase.
Primul capitol este o analiza politica şi istorica a evenimentelor care au adus divizat Franta şi este o analiză la cald, presărată cu sugestii de acţiune. Din cauza tipului de lucrare (antologie) am decis să nu comentez prezentările autorului volului, ci doar textele culese şi prezentate. Primul text, al carui autor nu este cunoscut vorbeşte, din perspectivă calvinistă despre rege, şi anume despre Carol al IX-lea şi atinge faptele care fac din acesta un tiran. Apoi se vorbeşte despre organizarea hughenoţilor împotriva sa, chiar si cu arme. Autorul nu este nicidecum un fanatic religios, pentru că îndeamna la toată blândeţea pentru popoarele „catolice paşnice”. Asta subliniază faptul că reformaţii nu vad în toţi catolicii un dusman, ci doar în aceia care îi persecutează pentru credinţa lor. Catolicii văd toti protestantii ca pe duşmanii lor. Apoi urmează o parte despre drepturi şi nesupuneri. Magistraţii sunt puşi în slujba poporului şi nu în slujba Bisericii. Daca fie poporul fie magistratul nu îşi îndeplineste obligatiile atunci legatura dintre aceştia se rupe; în această situaţie rezistenţa faţă de suveran fiind justificată – tema justificării rezistenţei va fi reluată pe larg de mai mulţi autori din această antologie. Nu vor fi considerati razvrătiţi cei care nu se supun unui magistrat injust. Următorul text este extras din „Galia Franceză”. Hotman incearca sa găsească sursa tiraniei franceze în istorie. Aplicând definiţia grecească a tiraniei, autorul cuprinde principalele perioade din istoria hexagonului, si ajunge la concluzia că Franţa nu a avut niciodata tiranie în sensul deplin al cuvântului, iar în perioada contemporană lui, dovada acestui fapt este existenta Adunări celor Trei Stări (dar textul precedent antentionează că regele nu ţine cont de adunarea reprezentanţilor). După ce analizează regimurile vecine, face o sinteză asupra procedurii Adunării din care eu am înţeles că aceasta nu are o putere palpabilă, ci mai mult este un organ în care reprezentanţii stărilor discută şi oferă consultaţii în domeniile care ţin de interesul naţiunii (război, alegerea dar şi denunţarea regelui, legi, administraţie). Textul abundă de exemple asupra puterii parlamentului, dar nu spune nimic despre consecvenţa acesteia. Autorul nu vorbeşte despre cum se facea procesul de selecţie al reprezentanţilor. Următorul text este ceva mai pragmatic şi vorbeste despre drepturile supuşilor în situaţii deosebite. Supuşii sunt împărţiţi în funcţie de rolul pe care îl joacă în conducerea statului, şi de aceea au drepturi diferite. Particularii fără funcţie nu au dreptul la rezistenţă armată împotriva suveranului devenit tiran; ei trebuie fie să plece, fie să îndure în spirit creştinesc. Rezistenţa armată este rezervată administraţiei subalterne regelui, birocraţiei, care va recurge la aceasta numai după ce toate metodele paşnice nu au dat rezultate. Treapta imediat inferioară regelui, protectorii suveranităţii, reprezentanţii au şi dreptul de a-l pedepsi pe suveran, nu doar să reziste ofensivei acestuia. Ultimul text al primei părţi, scris de Stephanus Iunius Brutus discută dacă un principe poate interveni pe teritoriul altuia pentru care a devenit tiran pentru unicul scop de a elibera populaţia. Cel mai bun argument pentru aceasta, spune autorul este o idee desprinsă din Tuicide: tirani sunt si cei care comit violente si cei care nu se sinchisesc sa opreasca violentele. „Pe scurt, daca omul devine lup pentru aproapele sau, cine-l impiedica pe om, vorba proverbului, sa-i fie Dumnezeu omului?” spune Brutus.
A doua parte este deschisa cu o descriere a regelui Henric al IV-lea, pentru a prefigura perioada la care se vor referi autorii. Primul text din „Monarhie şi Reformă” va lua în discuţie noţiunea de interes. Henri de Rohan va încerca să urce pe soclu interesul naţional (interesul principilor) şi va încerca să facă din acesta singura forţă care conduce populaţia – „Principii comandă popoarele şi interesul comandă principii”. Urmează o enumeraţie a principalelor principii care stau la baza interesului Spaniei. Cum Spania are ambiţii mari în Europa, Franţa trebuie să o contrabalanseze şi deci are principii opuse. Textul este scris în spiritul unui manual de guvernare renascentist. Ultimele evenimente religioase spun nu mai mult nici mai puţin decât că s-au neglijat interesele naţiunilor. Spre deosebire de ceilalţi autori, acesta nu vede mântuirea poporului ca un interes al conducătorilor.
A treia parte discută consecinţele Reformei şi mai important întâmpinarea violentă a acesteia. Pierre Jurieu spune că „distrugând puterea fără limită am distrus şi supunerea pasivă nelimitată”. Din asta înţeleg că limita suveranului este atinsă atunci când supuşii nu mai ascultă de el. Dacă nu există supunere fără limite, atunci există dreptul de a nu te supune. Autorul aduce în discuţie evenimentele conduse de Cromwell, dar le percepe ca o forţare, o exagerare a rezistenţei faţă de suveran. Rezistenţa, crede Jurieu, înseamnă apărare faţă de rege, nu atac. Urmează o teoretizare a suveranităţii limitate; eu cred că a punctat corect condiţiile pentru care aceasta şi implicit rezistenţa populaţiei este legitimă. Singura obiecţie pe care o am este privitoare la bunuri. Autorul consideră că pierderea bunurilor nu trebuie primită cu rezistenţă pentru că libertatea şi mântuirea sunt infinit mai pretioase. Cred că bunurile materiale au şi ele un preţ pentru care trebuie rezistat, pentru că mantuirea este pretinsă ca scop ultim si de rege şi de particular, ori confiscarea de bunuri nu contribuie la acest obiectiv. La final, autorul prezintă viziunea proprie a situaţiei enclavelor calviniste din sudul Franţei. Textul lui Bayle continuă într-un fel textul precedent, dar dintr-o perspectivă diferită. Spune că pericolul atacării monarhilor (chiar dacă au devenit tirani) este distrugerea societăţii. Textul pune în balanţă căutarea adevăratei religii cu păstrarea ordinii sociale, autorul fiind de părere că a doua cauză este mai importantă. Hughenoţii sunt de vina pentru războaiele religioase, pentru că au legat religia religia lor de conducerea statului. Autorul consideră că în Anglia s-a procedat mai bine pentru că s-a minimalizat distrugerea socială odată cu apariţia reformei.
Olar deschide ultima parte, intitulată „Toleranţă între teorie şi acţiunie”, cu o istorisire asupra cazului Calas, corelat cu fanatism la nivel instituţional. Pe cealaltă parte, acţiunile care au urmat acestui eveniment arată cât de mult a avansat şi s-a consolidat noua parte a creştinătăţii. Fragmentul din „Scrisori din Toulouse” m-a făcut să înţeleg acest lucru. De Gebelin începe cu condamnarea intoleranţei ca prost obicei social, pentru că atacă puternic reputaţia unei clase sociale: face hughenoţii să pară de neiertat în ochii monarhului. Scrisoarea 30 pleacă de la cazul Calas, şi trece în revistă principalele demersuri care s-au făcut la adresa puterii pentru a schimba verdictul. „Întreaga Franţă este indignată de condamnarea lui Jean Calas şi toate vocile se pronunţă la unison în favoarea familiei lui”. Eu cred că textul este menit să sublinieze nu gradul de indignare a opiniei, ci faptul că a fost angrenată o parte foarte mare de particulari din diverse domenii de ocupaţie, nu pentru a plange familia Calas, ci pentru a contesta deschis şi masiv judecata. Ultimul text din carte stă mărturie conceptelor guvernării rămase moştenire a Reformei.
Jean Paul Rabaut Saint-Etienne vorbeşte în Adunarea Naţională, pe 23 August 1789 despre libertatea la opinie. Nu libertatea la opinia personală este importantă, ci libertatea de manifestare a opiniei. Ca oameni, nu avem cum să îngrădim opinia altor oameni, dar putem foarte uşor să îi cenzurăm, să nu-i lăsăm să îşi facă opinia publică. Îngrădirea manifestării opiniei înseamna, printre altele Inchiziţie. Libertatea manifestării opiniei include şi libertatea religiei. Autorul crede că libertatea este un bun comun şi trebuie să aparţină în mod egal tuturor francezilor. Războaiele religioase sunt cauzate de lipsa voinţei politice, nu de apariţia Reformei. Voinţa politică a făcut din Reformă un element subersiv. Cererea de libertate este mai îndrăzneaţă decât cererea de toleranţă, mai mult libertatea trebuie să fie a tuturor francezilor indiferent de rasă, religie, etc. În plus, libertatea egală pentru toţi este un concept care dacă ar fi aplicat ar evita foarte multe acte de violenţă.
Textele din prezenta antologie au fost toate importante în felul lor, fiecare aducând contribuţia proprie asupra bazei teoretice lăsată ca moştenire de Reformă împreuna cu toate consecinţele acestei apariţii. Mai mult decât atât, lista de lucrări prezentată la sfârşit se va dovedi utilă în aprofundarea studiilor mele.

Constituţionalism în Sri Lanka

2009-11-17T13:31:00.003+02:00

Bineinteles că nu voi încerca să stabilesc o definitie universal acceptată şi atotcuprinzatoare a conceptului de lege fundamentala şi toate schimbările sociale pe care le aduce, ci vreau să punctez faptul că de la unele state nu ne putem aştepta să respecte constituţia pentru ceea ce este. Când spun „noi” nu mă refer în nici un caz la noi, poporul român sau noi, statele civilizate. „Noi” substituie acea parte umanităţii care priveşte cu un ochi critic evenimentele din acele state. Exemplul ales, evenimentul recent care are importanţă constituţională, nu este unul izolat sau ieşit din comun. Este mai mult un exemplu tipic oarecum pentru genul de stat în care s-a întamplat. Voi încerca să găsesc motivele, din punct de vedere constituţional, pentru care acest tip de evenimente au un caracter repetitiv.
Suntem în Sri Lanka, fosta colonie britanica, probabil un stat cu cetăţeni care au regretat, mai mult decat altii plecarea britanicilor, in anii care au urmat decolonizării. Insula a cunoscut puternice mişcări sociale de natură violentă şi un razboi civil început in 1983 şi încheiat în 2009. Ca în teritoriilor decolonizate, drepturile omului se încalcă flagrant. La fel, ca majoritatea statelor noi apărute dupa decolonizare, Sri Lanka are o constituţie care prevedere clar drepturi fundamentale ale cetăţenilor care se suprapun peste drepturile omului. Cazul care mi-a atras atentia a fost prezentat de BBC: organele de ordine sunt brutale cu cetăţenii în lunile care urmează încheierea razboiului civil. Atributul brutal are în Sri Lanka puterea deplină de expresie semantică: doi tineri au fost luaţi, arestaţi de poliţie după care au fost găsiţi morţi prin împuşcare. Un cadavru a fost găsit pe plajă iar altul lângă şina ferată. Doar după ce oamenii s-au arătat scandalizaţi autorităţile au scos capete de acuzare. Dar aceleaşi autorităţi spun că moartea în detenţie nu e ieşită din comun, cifra oficială fiind de 32 de decese. Alt caz tratat în acelaşi reportaj implică faptul că forţele de ordine ucid oameni de origine musulmană despre care spun că au informaţii din care reiese că acestia au legături cu crima organizată. Ucid prin împuşcare inainte de arest si judecată. Actele de această natură din Sri Lanka sunt la ordinea zilei, aşa cum indică varianta electronică a arhivei Comisiei pentru Drepturile Omului din Asia.
Cel mai scandalos aspect este faptul că purtătorul de cuvant al poliţiei, Nimal Mediwake spune în apărarea instituţiei pe care o reprezintă că un magistrat realizează o ancheta post mortem pentru a stabili dacă uciderea a fost justificată. În caz contrar, organele vor fi trase la răspundere. Chiar dacă nu am lua în considerare subiectivismul nostru, aceasta metodă de judecată este complet opusă ideii noastre de judecată corectă. Bineîneles, poate metoda noastra e in contradicţie cu cea din Sri Lanka, dar a noastra nu încalcă drepturile fundamentale deci este corectă din acest punct de vedere.
Personal cred ca am extins conceptul de constituţionalism pentru ca acesta sa fie aplicabil oriunde în lume. Din cauza acestui lucru, avem impresia că o lege fundamentală este un fel de măsură, mai aproape de o metodă de a îmbunătăţi viaţa oamenilor. În aceeasi maniera unii sunt tentaţi să creadă că existenţa unei constituţii este condiţia cea mai importantă a existenţei unui regim constituţional. După cum observăm, foarte multe state au constituţie; acestea (constituţiile) seamană mult între ele, dar statele seamănă foarte puţin. Deşi constituţia este singura lege fundamentală în stat, în unele locuri aceasta se aplică exact ca si celelalte legi ordinare ale statului respectiv. Aici intervine noţiunea de stat de drept, şi anume ideea că dacă o ţară nu este stat de drept sau mai precis nu aspira la statutul de stat de drept, apariţia unei constituţii nu schimbă cu nimic traiul cetăţenilor pe termen mediu. Actualmente Sri Lanka ar fi identică, din perspectiva cetăţeanului şi fără constituţie. Importanţa constituţiei este faptul că interzice explicit aceste practici şi unde nu există putere judecătorească să aplice legea, este mass media internaţională care sancţionează, ce-i drept mai puţin palpabil. Evenimentul meu îmi cere să mă axez doar pe drepturile fundamentale prevăzute în Constituţia statului Sri Lanka.
Drepturile fundamentale prevad, bineînţeles, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la (şi mai mult obligaţia statului de a asigura) un proces corect, interzicerea organelor de ordine să aplice pedepse fără o hotărâre judecătorească. Sri Lanka este un stat de drept, dacă ar fi să folosim definitia cea mai slabă a acestui concept (un stat care are o constituţie). Dar dacă aceasta ar fi singura definitie, majoritatea statelor contemporane sunt state de drept. Domnia legii nu exista, în Sri Lanka şi probabil nu a existat niciodată. Teritoriile foste colonii şi-au câstigat independenţa doar faţă de forţa străina, iar acest lucru este confirmat de arbitrariul statului nou-format. Regulile există, sunt clare şi precise, dar acestea nu se aplică sau se aplică selectiv; din această cauză statul nu este deloc predictibil şi relaţia dintre autoritate şi cetăţean diferă de la om la om. Dacă mergem mai departe cu gândirea, cred că cineva care are la dispoziţie mai multe resurse intelectuale decât mine şi o experienţă mai mare ar putea argumenta că, într-un fel, spiritul constituţional este mai mult un caracter al poporului, şi este prezent, bineînţeles, în altă formă, chiar înainte de apariţia constituţiei. Constituţia vine doar să formalizeze acest spirit şi să îl generalizeze ca pe o trăsătură naţională. Nu cred că o lege fundamentală este atât de puternică încât poate fi responsabila de făurirea acestui spirit după adoptarea ei, indiferent de condiţiile sociale şi starea actuală a statului. Ceea ce este foarte grav în Sri Lanka este că aceste acte extrajudiciare au loc în ciuda faptului că războiul s-a încheiat. Observ două dimensiuni ale acestei gândiri: prima, cetăţenii sunt foarte prost informaţi cu privire la chestiunile care ţin de starea de urgenţă; ce face ca o stare de urgenţă să fie corectă din punct de vedere legal şi care sunt acţiunile care fac dintr-o situaţie excepţională o stare de urgenţă (ce drepturi se suspendă). A doua idee desprinsă este că organele de ordine se scuză într-un mod pueril pentru un gest care nu acceptă scuză din punct de vedere în primul rând moral şi în al doilea rand legal. Oficial, războiul s-a încheiat, deci s-a revenit la normal. Caracterul retroactiv al deciziilor judecătoreşti cu privire la omorurile comise de politie este, în opinia mea, indicatorul faptului că în Sri Lanka nu domnesc legile, ci voinţa unora. Asta în situaţia în care art. 13 alineatul 4 spune că pedeapsa cu moartea sau cu privare de libertate vine doar după o decizie judecătorească. Ori aici, politia joacă rolul de putere judecătorească iar Justiţia este doar un organism de control.
În concluzie doresc să reafirm poziţia mea cu privire la dimensiunea globală a constituţionalismului. Acest concept se poate extinde tuturor formelor de organizare politică, dar doar pentru a gândi dacă un popor sau o societate este compatibilă cu ordinea constituţională sau nu, chiar dacă acel popor posedă deja o constituţie. Prezenţa legii nu indică tot timpul prezenţa unei ordini constituţionale. Din această cauză riscăm să diluăm importanţa constituţiei, pentru că odată cu extinderea conceptului ne confruntăm cu mai multe entitaţi care nu îi acordă importanţa cuvenită.

Surse:

http://www.atimes.com/ind-pak/CK10Df03.html

http://www.amnesty.org/en/region/sri-lanka/report-2009

http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/8314118.stm

http://www.priu.gov.lk/Cons/1978Constitution/Chapter_03_Amd.htm

Mojicie pe stil vechi

2009-11-10T15:05:00.005+02:00

Ce se întamplă când unii oameni care se află în poziţii de forţă şi dau acestor poziţii un caracter de superioritate absolută? Oamenii nu îi sancţionează aşa cum ar trebui. Mai ales când asta se întamplă în campanie electorală. M-am gândit mai bine şi am zis să scriu totuşi ceva "de sezon". Nu ca asta ar explica absenţa mea; pur şi simplu nu am avut chef să scriu şi nici net permament.
Băsescu, marele tatic al mişcărilor electorale inteligente a dat-o în bară, de data asta mult mai pragmatic. Numesc mişcări electorale inteligente acele mişcări neobişnuite din care autorul lor vrea să câştige voturi: amânarea depunerii candidaturii condiţionat fiind de criză, angrenarea electoratului printr-un referendum care nu are nici o treaba cu funcţia pe care o deţine, joaca de-a independentul susţinut de un partid, etc. Mă miră totuşi că absolut tot electoratul nu pune botul la tacticile astea, ba mai mult vede dincolo de ele.
Ei, atunci când nu pune la cale ţara şi nu gandeşte manevre neortodoxe, Băsescu se ţine de ale lui. Sâmbătă a ţinut un miting electoral la Cetate, celebra comună gazdă a moşiei lui Mircea Dinescu. Pentru cei care nu urmăresc emisiunea lui, Dinescu are o vie - proiect european acolo, o casă, etc. Dinescu a atribuit portului Cetate o dimensiune culturală, făcându-l obiectiv turistic. Mai multe aici. Înainte să vorbească preşedintele, un acolit de-al său a spus că il va "trimite pe Dinescu dincolo de Dunăre". Mai apoi urcă Băsescu şi ţine un discurs despre moguli şi foarte important, despre cei care vorbesc de rău ţara, în special la TV. Dinescu, care urcase deja pe scena şi-a manifestat în repetate rânduri dorinţa de a vorbi, probabil de a da o replică. Bineînţeles că nu a primit cuvântul, dar a primit şi o explicaţie: este un miting electoral organizat pentru preşedinte. El oricum vorbeşte la TV în fiecare seară.
Nu că e mojicie? Pe lângă simpatia mea pentru Mircea Dinescu, constat o contradicţie generala în discursul preşedintelui: critică trusturile de presă spunând că dirijează discursul jurnaliştilor şi, în acelaşi timp, nu lasă oamenii "de la televizor" să vorbească, mai ales după ce îi provoacă. Atenţie: Băsescu nu critică direct jurnaliştii şi chiar spune că unii "s-au refugiat din presa scrisă în comunicarea pe Internet, fiindu-le mai scumpă libertatea decât preţul pe care-l aveau lucrând la ziare, care nu mai făceau deja o politică a publicului, ci făceau o politică a patronului". Oricum, Dinescu işi cerea replica aşa cum orice om atacat fără motiv ar trebui să o facă. Bine, atacul a fost cu motivaţie electorală, şi probabil candidatul respectiv a câştigat mai multe voturi atacând decât a pierdut neacordând replica, dar sper că nu sunt singurul care a constatat mojicia ascunsă la nivelul tacticii. Faza asta cu Dinescu trebuie să dea în vileag tot discursul lui Băsescu legat de moguli şi să dea de înţeles că toata presa are ceva cu el din mai multe motive, cel material fiind doar unul din ele.
Nu voi comenta celelalte incidente ale campaniei. Consider că au fost comentate destul şi cred că electoratul a înţeles ce trebuia, cu o excepţie: referendumul.
Am o singură observaţie despre manevra respectivă: orice preşedinte poate cere referendum atunci când poporul îşi manifestă dorinţa de a schimba ceva, fie direct fie prin lobby. Nu cred că e cinstit pentru ceilalţi candidaţi şi mai ales pentru noi. Tehnica referendumului este, cred eu, o fază asemănătoare cu, să zicem obiceiul primarilor de a asfalta străzile oraşului în campanie electorală, iar pe maşinile care execută lucrările să fie lipit un afiş electoral cu primarul în funcţie. Încă o dată Băsescu face uz de un avantaj într-un mod necinstit nu neapărat pentru că iniţiază un referendum în campanie, ci pentru că îl invocă electoral.
Mai multe rele despre referendum aici.
Surse:

http://www.realitatea.net/basescu-catre-mircea-dinescu--este-un-miting-organizat-pentru-presedinte--te-duci-la-televizor-sa-vorbesti--nu-aici_659147.html
http://www.realitatea.net/dinescu-despre-incidentul-cu-basescu--nu-credeam-sa-traiesc-o-asemenea-jena_659177.html
http://www.realitatea.net/dinescu--daca-iese-basescu-presedinte--ma-duc-si-vorbesc-la-televiziunea-bulgara_660642.html
http://www.realitatea.net/basescu--internetul-tinde-sa-intre-in-jocurile-marilor-trusturi-de-presa_660962.html

PS: după cum se vede in dreapta, îl susţin pe Crin, dar fac asta de când a devenit preşedintele PNL şi implicit candidatul probabil la cea mai înaltă funcţie în stat din partea liberalilor. Susţin Antonescu chiar dacă am fost abordat în nenumărate rânduri de Băsescu şi Geoană cu oferte gen case, maşini, femei etc.

,,

2009-09-30T05:00:00.009+03:00

Cu tine am crescut. Dumnezeu sa te ierte Alex (Raposody). Inca nu imi vine sa cred ca ai plecat. Nu stiu, nu pot sa realizez.

The right to bear arms

2009-08-31T23:44:00.002+03:00

Faza din Family Guy aici. Nu am mai găsit scena pe youtube, probabil a fost scoasă.

Circ

2009-08-27T15:30:00.006+03:00

Ia să vedem ce înseamna, şi mai exact la ce este bun circul ăsta de la televizor. Pentru început prin circ de la televizor înţeleg toate scandalurile care au început cam de la cel cu Monica Iacob Riţi. Ce se întâmplă: candidaţii noştri de top, mai precis primii doi (fără Crin Antonescu) nu au alt domeniu în care să se combată decât la capitolul care are şmenuri, cine a furat, cine a încalcat, cine are frate pus bine, cine s-a dus la sărbătoarea mai mare sau mai importantă, etc. Bine, nu că nu au alt domeniu de competiţie, dar este mult mai complicat să discute pe platforme politice la nivel doctrinar decât să se arate cu degetul reciproc. Obiceiul ăsta ne-a rămas din anii 90, dar este foarte bine că, dupa 20 de ani, avem un început de schimbare: Crin Antonescu încearcă să stea la distanţă de aruncatul cu noroi. Scandalurile acestea care duduie la televizor ziua şi noaptea în reluare au rolul aparent de a denigra un candidat sau altul, pentru că am constatat că indiferent de natura scandalului, de oamenii implicati şi de domeniul acestora, întotdeauna este învinuit fie Traian Băsescu, fie Mircea Geoana. Nimeni nu scapa nici un prilej de a se pişa pe un candidat, pentru că în felul acesta îi pun beţe în roate. De fapt, şi ajung la ideea mea de bază, tot ce se realizează cu circurile este absenteism din ce în ce mai mare.
Ce se întamplă când poporul află, în campania electorală, cât s-a furat şi câte afaceri murdare s-au făcut în ultimii 5 ani? Oamenii nu mai votează. Se enervează şi nu mai votează, pentru că fac asta de 20 de ani şi au aparentul sentiment că degeaba au făcut-o. Elena Udrea a avut un discurs de 10 minute în faţa Parlamentului, înainte să apară comisia de anchetă. Din acele 10 minute, 2 minute le-a folosit în apărarea ei în restul de 8 a încercat să facă nişte dezvăluiri foarte importante despre fosta guvernare liberală, chipurile că s-a furat de la poştă cu maşinile, mă rog, toate dezvăluirile de genul sună la fel. Am susţinut şi încă cred că fosta guvernare a fost bună pentru România. Nu sunt deranjat de faptul că, vezi doamne, a dat Udrea în vileag toate furtişagurile. Mă deranjează că această curcă vorbeşte doar când e acuzată şi că dezgroapă morţi care nu au nici cea mai vagă legătură cu cazul ei. Nu serios, în alea 8 minute a vorbit despre lucruri care s-au întamplat cu 1-2 ani în urmă, iar scandalul ei are la bază nush ce fapte despre care ştiu sigur că s-au întamplat anul acesta. Chiar nu ştiu ce anume a făcut Udrea, sau de ce anume e acuzată, dar asta pentru că sincer nu mă interesează. Nu contează ca a furat scutere sau perdele, că a furat cu complici sau fără, ca a făcut trafic de influentă sau a aranjat o licitaţie. Contează doar că e acuzată că a încălcat legea. Şi când a auzit că e acuzată a sărit ca arsă. Asta nu indică decât că vrea cu disperare să arunce atenţia de pe ea. Ce zic oamenii, electoratul când văd că doar în campanie electorală află şi ei ce s-a petrecut în ultima perioadă, şi află asta doar cu prilejul războiului de replici dintre politicieni. Acest război de replici nu poate genera altceva mai mult decât absenteism, pentru că oamenii îşi bagă picioarele şi nu se mai duc la vot. Apare la nivelul societăţii ideea că toţi mint şi fură şi nu au cui da votul. De fapt, în principal electoratul are dreptate. Avem nevoie de o evoluţie, o remaniere a clasei politice, şi pentru că aceasta nu s-a produs în condiţii bune de la sine, rămâne măsura extremă: neparticiparea la vot. Remanierea trebuie să facă din politician exact ceea ce spune numele: un om interesat strict de chestiunile politice. Trebuie să recunosc faptul că Antonescu este cel mai aproape de "politicianul nou" strict din acest punct de vedere. Oamenii care orchestrează aceste scandaluri se gândesc că un scandal care îl are în mijloc pe Geoană îi va restrânge baza electorală. Pe bună dreptate, aşa se întamplă, dar ce facem cu electoratul care nu îl va mai vota pe Geoană, în urma scandalului. Acesta va deveni absent, deci scandalurile sunt gândite prost din start. Gânditorii acestora nu îşi pun problema atragerii electoratului către un candidat, niciodata nu şi-au pus-o, şi de aia avem prezenţa asta scăzută. Aceste scandaluri contribuie, în proporţie covârşitoare, şi la acel sentiment de neîncredere în clasa politică, despre care am mai vorbit.

Neîncrederea în politică (partea 2)

2009-08-12T15:13:00.005+03:00

Prima bucată aici.

Plec, de data asta, de la o replică a lui Neagu Djuvara de la o converinţă despre rezistenţa împotriva comunismului românesc. Ideile sale au luat alt drum, şi de la rezistenţa din munţi ne-a povestit cum a reuşit dânsul (Djuvara) să plece din România după 23 august ca diplomat. Mă rog, nu asta e chestiunea, ci momentul în care s-a întors (imediat după Revoluţia din 1989). A spus că s-a întors şi a găsit "cu totul altă ţara". S-a referit la societate şi cel mai probabil la legăturile dintre oameni. Oamenii au fost, vreme de 40 de ani lipsiţi de încrederea şi respectul reciproc, în mare parte din cauza securităţii dar şi a unor sisteme comuniste (repartizările la locuinte, servici; oamenii se certau între ei pentru că, aparent sistemul nu putea fi schimbat peste noapte, deci trebuia depăşit prin toate mijloacele). Prin multe chestii pe care eu le atribui comunismului vine şi neîncrederea pe care unii români o manifeste ostentativ cu privire la clasa politică. În vremea comunistă, oamenii îşi refulau orice nemulţumire pe care o aveau cu privire la regim pentru că toata lumea ştie că riscau enorm dacă o formulau public. După ce a căzut comunismul, au venit la putere oameni "de-ai noştri", adică din rândul conduşilor vechiului regim. Acum bineînţeles că dacă un om urcă brusc în societate (este ales în conducerea statului), oamenii "conduşi" vor vrea să li se îndeplinească toate dorinţele, dar nu le vor formula precis pentru că nu cunosc procedura. Aceştia preferă, în schimb să discute cu vecinu despre probleme statului decât cu cineva în măsură să rezolve cât de puţin. Aici nu e vorba de incompetenţa politicienilor (care este oricum cu mult peste limita normală şi morală), pentru că nu toţi sunt incompetenţi şi aceia care sunt vor dispărea uşor uşor, ci e vorba de mentalitatea cetăţenilor care vor considera perpetuu că politica este în mâini incompetente. Cum abia am scăpat de comunism, noi românii vrem să recuperam pentru timpul pierdut şi iaca şa astăzi credem că nu mai există nici o speranţă pentru ţara asta. Atenţie, diferenţa este că înainte de 89 credeam pe bună dreptate că nu prea mai sunt speranţe, dar acum românii au mentalitatea asta înrădăcinată deşi aparent ţara merge din ce în ce mai bine. În România, mentalitatea despre care vorbea Neagu Djuvara că ne-ar fi schimbat ca popor nu s-a risipit deloc, unii oameni nu au nici o iotă despre funcţiile pe care le au politicienii, despre puterea pe care o au, dar pe aici pe colo ştiu ei (oamenii) că politicienii ne conduc, deci au putere mare. În acelaşi timp, avem sentimentul că este loc de mai bine, dar din cauza lu Ceauşescu, acel "loc de mai bine" se transformă în nemulţumire. Asta este problema, oamenii nu înţeleg conceptul de îmbunătăţire constantă.
Altă problemă: românii au impresia că numai în România contemporană politicienii fură. Bineînţeles că un om rămâne om indiferent de poziţia lui, şi este întotdeauna tentat să îşi urmeze interesul privat. Aşa este democraţia, şi peste tot de fură, dar în diferite cantităţi. Cert este că din toate timpurile democraţia înseamnă îmbogăţire rapidă pentru unii, pentru că, din moment ce unui om normal i se dau puteri mult mai mari decat cele ale celorlalţi, prima tentaţie e să îşi asigure el toate nevoile. Nu zi nu, că şi tu ai face la fel. Dacă vrei să nu fure conducătorul, monarhia este, într-un fel, soluţia, pentru că regele are, legal, mult mai mult decât îi trebuieste, pentru că altfel nu ar mai fi rege. În cazul acesta, un rege va guverna mai mult spre interesul statului decât spre interesul personal, pentru că, repet, i se dă de la început mult mai mult decât are nevoie. Democraţia, după cum spunea David Hume (acesta are o analiză a Parlamentului Britanic din secolul 18), este un joc de interese private, în care fiecare trage în partea lui, se ajunge la un compromis care avantajează pe toata lumea (ce-i drept, în măsuri diferite), deci se caută un interes public care satisface toate interesele particulare. Oricum, absenţa de la vot nu are cum, tehnic, să scape Parlamentul, Guvernul, etc. de hoţi. Nimic pe lumea asta nu poate distruge odata pentru totdeauna hoţia de acest tip mai bine decât o bună educaţie morală. Dar cum nici nu se poate pune problema moralei la noi, un bun prim pas este să ne oprin din generalizarea următoare: toţi politicienii fură ca în codru şi nimic nu poate schimba asta. De fapt, starea de sprit este: Înainte, toţi politicienii furau ca în codru şi nu făceau nimic pentru ţară. Astăzi, politicienii mai fură, dar se uită cu coada ochiului şi la interesul naţional şi mai fac ceva din când în cand. Cea mai bună situaţie la care poate spera o democraţie este atunci cand politienii fură cu măsură, dar se concentează mai mult la treburile publice. Şi pentru cei care au impresia că dar azi se fură în politică, şi că în perioada interbelică mergea bine treaba, le dau câteva linkuri:
http://www.gandul.info/traditii-istorie/presa-interbelica-romaneasca.html?3895;883313
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801349/Istoria-pe-sine-tramvaiele-Bucurestiului/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-05-21/1936-un-an-plin-de-scandaluri.html
Cât despre şpagă, este vina completă a celor care dau, niciodată a celor care iau. Problema este că noi, românii, ne-am învăţat să dăm şpagă, nu să luăm. Şi acest fenomen contribuie la sentimentul de neîncredere în politică, pentru că cică nimeni nu luptă cu fenomenul corupţiei. Păi dacă din toţi românii, doar 2%, să zicem, pot lua măsuri concrete împotriva şpăgii, de sus. Restul de 98% sunt români de rând care mănâncă cacat în RATB că nu le convine că tre să dea şpagă, dar nu vor înceta ei ci vor lăsa întotdeauna pe altcineva.
Concluzia este că românii vor da întotdeauna vina pe politicieni indiferent de problemele pe care le au, după modelulul partidului-stat. Oamenii nu vor lua niciodata atitudine, nu îşi vor rezolva singuri problemele decât după ce aşteaptă statul să vină cu soluţia şi vor crede întotdeauna că bunăstarea şi nivelul de trai personal sunt niste chestiuni care ţin strict de conducere/politicieni şi niciodata de individ. Problema majora este că au trecut deja 20 de ani şi nu se vede o schimbare majora la nivelul mentalităţilor, oamenii încă au impresia că doar naivii au încredere în politică.

Robbing Hood!

2009-08-07T00:48:00.004+03:00

Citind presa de specialitate, am dat peste un raport amanunţit al unor savanţi şi oameni de ştiinţă sovietici cu privire la revoluţia proletariatului în viziunea lui Karl Marx. După cum bine ştiţi, pe când şi-a formulat teoria cu privire la lupta de clasa şi plus-valoare, acesta nu s-a gândit niciodata la Rusia. Rusia era, pe vremea dumnealui, un fel de Rusia zilelor noastre, dar la standarde medievale. Rusia romanovilor era, "cum ar veni" un fel de ţara tuturor posibilităţilor. Era de ajuns ca şefu mare să zică ceva şi clerul ortodox să îi dea dreptate, şi gata legea împământenită peste noapte. Azi nu mai e nevoie de cler. Toate bune şi frumoase, aparent, pentru că omul nu e trist până nu află că se poate mai bine. Rusia era un fel de groapa Europei, şi societatea rusească era puternic segregată între conducători şi conduşi, deci fără clasă de mijloc. Ba mai mult, Rusia la 1850 nu avea pic de industrie, deci nici vorbă de proletariat, implicit nici vorbă de jobene, trabucuri, costume negre lucioase şi bastoane. Pentru ca revoluţia să aibă loc aşa cum trebuie, adică de jos în sus, trebuie să existe luptă de clasă, ori singura luptă de care se bucurau supuşii ruşi mărunţi dura 5 minute şi se încheia, pentru totdeauna.
Marx a fondat doctrina socialistă având în vedere ţara în care capitalismul era cel mai bine dezvotat, ajungând să fie înrădăcinat adânc în societate. El s-a referit la Regatul Britanic, care, după cum ştim cu toţii, avea la bază comerţul. Ei făceau comerţ între ei, la modul că unu aducea mirodenii din Asia şi vindea o parte unor pieţari care distribuiau în Londra, altora care le duceau în Europa continentală, şi altora care le duceau în toate colţurile imperiului. Totul se calcula din punct de vedere al profitului şi al pieţei, deci cineva se poate plânge că dracu vinde prea scump mirodeniile ca să se îmbogăţească pe spinarea muncii altora, nu a lui, deci lupta de clasă. Dar un britanic nu va purta niciodată pică pe alt britanic pentru că acesta din urmă vinde prea scump, pentru că ştie că poate cel mult să nu mai cumpere de la el. Şi după ce nu mai cumpără nimeni şi cererea scade, scade si preţul, deci implicit scad profiturile, pentru că producţia rămâne aceeaşi, şi în felul acesta toată lumea e fericită sub mâna invizibilă. Conceptul lui Adam Smith intră în cotradicţie directă cu teoria plusvalorii lui Marx. Acesta din urmă nu a văzut că britanicii erau şi încă sunt un popor foarte avansat din punct de vedere social, astfel încât lupta de clasă nu s-a înteţit niciodată atât de mult pentru a aprinde o revoluţie. Hiperbolitarea luptei de clasă în spaţiul englez poate fi găsită în literatura britanică de ficţiune de la sfârşitul secolului XIX, în special în unele distopii (H.G. Wells - "In The Days Of The Comet")
Mă rog, ideea acestui post este că britanicii au versiunea lor asupra ideologiei de extrema stanga, apărută cu mult înaintea lui Karl Marx. E vorba despre legenda lui Robin Hood, care datează din perioada medievală. Bineînţeles, idei de stânga găsim în toate perioadele istorice, dar niciodata unele atât de bine conturate precum cea ascunsă de faptele şi justificările lui Robin Hood. Acesta nu făcea nici mai mult nici mai puţin decât o redistribuire a averii, dar, atenţie, pe căi demne de o vizită la călăul regal. Acum na, Anglia la 1300 era cam ca Rusia la 1800, în sensul că doar conducătorul suprem avea dreptul de a eticheta o acţiune ca fiind legală sau ilegală. Morala ne spun că nu e bine să furi, dar Robin nu fura de nebun; avea în cap un plan bine pus la punct, şi se pare că morala lui contrabalansează impralitatea furtului. El a propus nu o remunerare bazată pe merit, ci una pe nevoi. Drept este că la vremea respectivă nu exista o procedură clară de evaluare a meritului, dar ne îndepărtăm de la subiect. Mă axez atât de mult pe societatea engleză pentru că această legendă a supravieţuit mai mult de 500 de ani până în zilele noastre, deşi are la bază unele idei care, luate din context, ar provoca repulsie multor britanici.
Robin Hood era comunist: lua (fura) de la bogaţi şi dădea la săraci. De ce? Pentru că bogaţii aveau mai mult decât le era necesar pentru un trai decent (aveau cu mult peste nevoia standard umană) şi săracii nu aveau siguranţa zilei de maine. Personajul este orbit de greutatea muncii săracilor, dar nu cunoaşte cât de mult a avansat diviziunea muncii în sine, şi nu prea înţelege de ce unii sunt bogaţi, deşi nu muncesc, crede el, din greu şi alţii lucrează de dimineaţa până seara şi nu au nimic. S-ar putea să greşesc, dar am impresia că Robin Hood este cel puţin stimat şi acceptat ca atare în Anglia, dar oricum puţini sunt cei care denunţă legenda medievală drept propagandă bolşevică (am înclinat ca să fie clar). Greşeala lui este că a considerat întotdeauna că bogaţii au prea mult (mai mult decât le trebuieşte) şi săracii prea puţin; nu a observat că saracii nu erau atât de săraci încât să moară de foame pe capete. A pune egal între nevoile oamenilor formând, ca o medie aritmetică, o nevoie standard este un concept care nu se va mai aplica prea curând. Chiar dacă, în evul mediu bogaţii nu îşi prea meritau averea şi săracii nu prea aveau cum să urce în societate, cine este Robin Hood să facă dreptate cu arcul şi să încerce să schimbe lucrurile atât de drastic şi brusc?una e să furi de doua trei ori şi alta este să porneşti o cruciadă ideologică împotriva rigorii sociale a vremurilor, cruciadă care s-a stins odată cu el. Marx este un Robin Hood intelectual, care preferă să înveţe oamenii pescuitul decât să le dea peşte la infinit, şi tot nu a reuşit, şi nu va reuşi niciodată pentru că oamenii cu merite merită mai mult decât merită oamenii fără merite, chiar dacă au aproape aceleaşi nevoi pentru a supravieţui.

Noua combinatie

2009-07-27T19:50:00.003+03:00

Sorin Oprescu. Şovăiala asta de care a dat dovadă zilele astea a luat, ieri, o direcţie înspre depunerea candidaturii. Dacă până acum era clar indecis (deşi unele sondaje l-au luat în calcul), săptămâna trecută primarele a făcut o vizită cică generală prin Bucureşti. A fost o baie mascată de mulţime, fără mulţime dar cu presa după el.Vreau să clarific că îl simpatizez pe Oprescu, dar încep să fiu dezamăgit, pentru că pe zi ce trece iese la iveală faptul că nu este, în nici un caz, independent. Gurile avizate spun că un candidat independent are toate şansele să câştige alegerile din toamna, pentru că nu are treaba cu partidele şi nu împrumută nici o imagine făurită într-un partid. Totuşi, un independent mai independent ca Radu Duda nu avem, şi aparent el nu poate scoate doua cifre în procent, şi nici nu o să scoată. Toată şmecheria se face în turul doi; cine susţine pe cine, cine pe cine nu susţine şi mai ales cine vorbeşte prostii despre cine. Oprescu intră pe o nişă specifică; are o logică politică apropiată de a lui Băsescu (unu plus unu egal doi. Băsescu şi/sau Oprescu), dar nu are absolut nici un dezavantaj de imagine (nu fizică), spre deosebire de Băsescu. Să ne gândim că nici nu şi-a anunţat candidatura şi avea vreo 8% într-un sondaj. Alea opt procente sunt luate de la principalii candidaţi, cu precădere de la Băsescu. Un Oprescu după campanie are şanse mari să îl depăşească pe Crin Antonescu, e drept şi datorită stagnării acestuia din urmă. Nu a mai zis nimic, a lansat platforma şi atât. Nu, nu vreau scandal sau ceva, dar trebuie să aducă aminte românilor cine este şi ce vrea Crin Antonescu. Actualul primar al Capitalei este un om politic mult mai simplu, şi din punct de vedere strict logic mult mai eficient. De aceea spun că se aseamănă cel mai mult cu Traian Băsescu, deci ambii împart cam acelaşi electorat. Ambii au un avantaj: culoarea politică: Băsescu beneficiază de susţinerea celui mai mare partid din pdv al rezultatului alegerilor parlamentare, iar Oprescu beneficiază de lipsa culorii politice. Opinia mea este că cel din urmă un va da niciodată primăria pentru Cotroceni, dar face uz de prestigiul de care se bucură pentru a face jocul cuiva, iar mai departe de acest punct sunt doar speculatii-zvonuri. Singura mea temere este că depunerea candidaturii o să îl scoată definitiv pe Antonescu din joc, dar este totuşi prea devreme pentru calcule. Sunt sigur că Oprescu va intra în show, pentru simplul fapt că nu are nimic de pierdut, şi poate câştiga cel puţin o reafirmare a puterii şi legitimităţii.

Între timp am văzut că Riţi şi-a schimbat puţin look-ul. Şi-a făcut cărare pe mijloc, probabil să-şi ascundă vârsta, adică să ascundă faptul că a furat cot la cot cu aia despre care se crede că trebuie să plece ca să se oprescă hoţia în România.

Iar nazisti ma?

2009-07-21T01:21:00.003+03:00

Bă ce dracu se întampla cu unii de o iau pe ulei grav de tot? Ştiu că au apărut combinaţiile alea de droguri legale, da nu mă asteptam să stie Mazăre să ruleze şi să meargă spart la o defilare de moda. Da domnule, este oficial: Radu Mazăre este nazist :)) (scuzati-mi semnele moderne). Şi din moment ce şi fiul lui poartă uniformă, probabil se trage dintr-o familie cu puternice tradiţii de extremă dreapta. Îi filează o lampă mai puternic şi evident ca niciodată. Si uite cat e de prost. Deci asta este pentru cei care au zis că vor distracţie (votând in dreapta post-ului). Cica nu e nazist, e doar un "ofiţer în armata germana, în Wehrmacht". Adică nu ofiţer în orice armată germană, ci în aia care a funcţionat între 1935 şi 1945. În nici un caz nu se referea la aia a lui Hiter, deci în nici un caz una mânată de ideologia nazista. Cum zicea, nu nazist, ci Wehrmacht. Aute şi ce tehnica are vulpoiul, încearcă să ne bage în ceaţă. Cică s-a inspirat dintr-un film, de parca acolo o fi văzut prima oara o uniforma de soldat nazist. Fie e foarte îndrazneţ şi înzestrat cu un sarcasm de invidiat - tehnic imposibil, fie e foarte prost - probabil. Nazzăr fiind până în măduva spinării, nu a putut da jos şi zvastica de pe curea după ce a scos-o, înainte să urce pe scenă, pe aia de pe şapca. Oricum din respect pentru ideologia care îi dă forţa zilnică a decis să păstreze vulturul şi restul simbolurilor. Şi partea cea mai proasta e ca e primar (PSD PSD PSD). Un primar român nu ştie nimic despre fascism în afara de faptul că e rau. Singurul Antonescu despre care a auzit e ala pe care trebuie să-l injure. Şi partidul lui are tupeul să îl facă chiulangiu pe Antonescu, că nu dădea prin Parlament (sportul momentului), nevăzând că au un membru destul de influent care a fost mai chiulangiu ca Elena Ceauşescu.
Morala: Centrul pentru Combaterea Antisemitismului (avem unul) a făcut o sesizare împotriva lui Radu Mazăre la Procurorul General al României, pentru afişare de simboluri aparţinând extremei dreapta. Aceste acte (pe care Radu Mazăre le-a săvârşit şi recunoscut ostentativ) se pedepsesc cu ÎNCHISOARE de la 6 luni la 5 ani. Cine stă la închisoare? Numa proştii stă la răcoare, smecherii oricum face ce vrea, şi Mazăre e prea smecher de prea mult timp.

Campania şi Băsescu

2009-07-14T02:17:00.005+03:00

Traian Băsescu. Nu.. nu o sa fie un post gen "Basescu e sforaru tarii, se crede smecher, etc.". Trebuie totuşi să îi dăm cezarului ce-i al cezarului. Da, a fost un preşedinte jucător, dar într-un anume fel. Nu există un standard pentru un preşedinte jucător, dar dacă am fi să luam unul, Constituţia reprezintă limitarea acestuia, practic îi spune cât poate, legal, să joace. Despre cât de mult încalcă preşedintele Constituţia se pot face doar speculaţii; eu unul nu cred că o încalcă. România a văzut, după 89, un şef de stat care nu avea niciodata treaba, ţara nu avea nici o problemă a cărei soluţii putea fi treaba preşedintelui, şi un altul care a făcut mult prea multe compromisuri încât era practic ignorat în jocurile politicii. În aceste condiţii, al treilea şi ultimul Domn care iese în presă şi vorbeşte despre probleme reale (dar nu întotdeauna la fel de importante) este, în opinia mea, un preşedinte jucător. Acum bineînţeles că o să las impresia că susţin Băsescu. Am zis "vorbeşte", asta nu înseamnă că preşedintele are şi gânduri bune, dar a arăta cu degetele problemele este un pas înainte, cred eu, pentru România. Oricum românii ştiu care sunt probleme, dar faptul că varianta oficială coincide în mare cu varianta lor este un progres. A, că asta ar trebui să fi fost primul pas pe care un preşedinte ar fi trebuit să il facă (încă de la începutul anilor 90) este altă treabă. Dacă Iliescu vorbea deschis despre probleme, probabil că la ora asta Băsescu nu prea ar fi avut material în jocul în care este el jucător :).
Vedeţi voi, preşedintele actual ar fi fost foarte bun ca un candidat în 1990. Dacă prin absurd ar fi avut acelaşi discurs l-ar fi bătut pe Iliescu (care a scos 85%). Manevrele pe care le face acum ar trebui să atragă un electorat normal în acelaşi fel în care o maşină luxoasă atrage o tipă proastă. Adică gandiţi-vă: într-o ţară normală, gesturile lui ar fi undeva între normale şi lăudabile. Mă refer aici la faptul că îşi asumă efectele crizei, condiţionându-şi candidatura (toţi ştim că o să candideze.. dar felul în care exploatează situaţia pe mine unu mă miră şi în acelaşi timp mă bucură). România a văzut atât tupeu politic şi atâtea smecherii politice în ultimii 20 de ani încât am devenit insensibili. Da, bineînţeles că este aberant să crezi că prinde faza cu "nu ştiu dacă o să candidez", dar ideea care văd că scapă oamenilor este că Băsescu încearcă măcar să nu fie Iliescu. Dacă Iliescu ar fi avut o fata si aceasta ar fi dorit să candideze undeva, bag mâna în foc că ar fi susţinut-o cu tupeul şi nesimtirea tipică de care a dat dovadă în nenumărate cazuri. Probabil ar fi făcut un afiş în care el îi strange mâna (aşa cum i-o strângea şi lui Năstase în 2004) cu mesajul "Votaţi un Iliescu!".
Băsescu a riscat enorm încercând să joace cartea inteligentă în politica românească. Din păcate a pierdut. Nu pot să spun că românii sunt prea deştepţi pentru el şi s-au prins de fază, dar cu siguranţă au văzut smecherii mult mai mari decât "dar de ce politizaţi totul? eu nu sunt în campanie electorală, sunt în vizită la sărbătoarea tunsului oilor". Tehnic, preşedintele are dreptate. Tehnic, el nu face campanie electorală, dar cu întrebarea "de ce politizaţi totul?" încearcă să intre la inima oamenilor încă o dată. E şiret vulpoiul! Nu prea merge. Deşi se îmbulzesc ca ungurii la Posada când se dau mici PSD, românii nu mai au politicienii la inimă. Şi pentru că am spus că trebuie să dăm cezarului ce-i al cezarului, actualul preşedinte merită laudele pentru că încearcă să facă ceva mai mult decât să dea un milion sau un cozonac sau un litru de ulei sau un kil de făină sau niste pulpe de pui pentru un vot. Nu zic că nu va face asta, dar măcar încearcă mai mult de atât. Şi bag mâna în foc că Băsescu s-a agitat mai mult pentru interesul naţional decât Iliescu şi, hai să zicem Constantinescu. Partea proastă este că au fost nevoie de 20 de ani doar pentru ca un preşedinte să mimeze faptul că luptă în interesul cetăţenilor. Asta face actualul şef al statul, mimează. Dar repet, şi o să o repet la nesfârşit, ca român a ajuns să mi se pară lăudabil acest "progres".

PS: Încă nu am culoare politică, dar simpatiile mele se îndreaptă puternic către PNL.
PS2: Deci nu voi vota Băsescu şi nu recomand nimănui să voteze Băsescu.

Ce mai face Obama?

2009-07-08T14:03:00.006+03:00

Azi dimineaţă mâncam nişte ouă şi mă uitam la Realitatea. Am văzut că a ajuns Barack Obama în Italia la summitul celor mai puternic industrializate state din lume - G8. Mă rog, eu la şcoala am învăţat că era G7+1 (G7 + Federaţia Rusă). Văzând marea ştire strecurată cu greu între înmormântarea lui Michael şi fantoma lui Michael, mi-am pus întrebarea firească "mă, ce a mai facut mă Obama? că de mult nu am mai auzit de el". De fapt întrebarea s-ar reformula în "de ce am auzit atat de mult despre el la sfârşitul anului trecut?" sau "de ce s-au entuziasmat atât de mult oamenii (toţi, nu doar americanii) în campania electorală a candidatului din partea Partidului Democrat?". Opinia mea este că Obama a jucat excelent din punct de vedere electoral, sau cel mai probabil a avut o echipa foarte bună. Acesta a fost transformat în ochii marelui public (planetei) într-un om fără limite. Gandiţi-vă că Iliescu vorbea (în România) acum ceva vreme că nu este exclus să apară un "Obama" - candidat surpriză. Băsescu a fost un fel de Obama în 2004, cand a apărut pe neaşteptate în postura de candidat dupa retragerea lui Stolojan - nu este aici absolut nici un joc politic, nu-nu. Dar oamenii nu îl consideră pe Obama un Băsescu (pt ca a aplicat cam aceeaşi tactică dar cu 4 ani înainte de Obama). Obama a creat un nou set de reguli ale succesului electoral, dar din păcate aceste reguli nu cred că sunt atât de durabile să îi mai aducă un mandat, nici lui nici altuia care le va aplica. Tot ce a făcut Obama, în afară de faptul că a venit din negura timpului-ceaţa dimineţii-smoggul londonez a fost să spună oamenilor EXACT CEEA CE VOR SĂ AUDĂ ÎN CONDIŢIILE ACELEA. Obama nu e fascinant în sine, ca persoană. Bine, este, dar nu atât de mult încât să ajungă preşedinte doar din acest punct de vedere. De fapt, el este mai mult un oportunist, meritul lui fiind ancorat mult prea adânc în politica dezastruoasă (din punct de vedere al opiniei publice) a precedentului preşedinte. Este la mintea cocoşului că cine vine şi urlă "CHANGE!!" va fi votat, nu neapărat pentru că aceasta schimbare înseamna creşterea nivelului de trai sau aducerea în moralitate a unor legi, ci mai mult pentru că este o schimbare dintr-un regim devenit extrem de nepopular. Antonimul acestuia este un regim popular, iubit de cetăţeni, deci tot ce trebuie făcut este să schimbi (promiţi că schimbi). Oricum faza cu "change" a intrat în discursul tipic al democraţilor. Aceste smecherii combinate cu mobilizări despre care am mai vorbit aduc victorie strict electorală. Opinia mea este că la nivelul meu şi al României, nu se simte absolut nici o schimbare de preşedinte peste ocean, şi de aici nu se poate face nici o diferenţă, momentan, între, să zicem, ultima jumătate a lui 2008 şi prima jumătate a lui 2009. Au trecut 6 luni, şi absolut nimic spectaculos. Obama şi-a cam pierdut din elan, la fel şi oamenii din entuziasm. Au duduit ştirile despre Obama în campanie, o luna maxim două dupa ce a preluat preşedenţia şi cam atat, după aia nu i-a fost acordată mai multă importanţă decât i se acordă, să zicem, unui preşedinte European, asta în condiţiile în care Obama a hype-at la extrem lumea, mult mai mult decât oricine. Opinia mea finală este că nu mai durează mult până când un val anti-Obama va apărea întâi în ansamblul societăţii americane, urmând ca acesta să se extindă la nivelul planetei. Singura scăpare a preşedintelui este să arate doar că are puterea deplină să modeleze lumea într-una mai bună. Masele sunt proaste; este suficientă o demonstraţie de forţă (pozitivă).

Despre Nesupunerea Civilă

2009-07-01T22:33:00.005+03:00

Ştiu că nu am mai scris de mult timp. Oricum nu citeste nimeni blogul meu pentru ca nu scriu despre Columbeanu şi IPhone, aşa că nu o sa vin cu o scuză deasta gen am fost în preasfanta sesiune, am avut treabă etc. Dar văd că de când nu mai vorbesc de rău ţara noastra (în special societatea noastra), unora li s-a urcat la cap, în special băieţilor de la CFR (despre care o sa vorbesc de rău). Henry Thoreau are un eseu excelent despre ce să faci daca nu iţi place statul, pe care mărturisesc că nu l-am citit din proprie iniţiativă, ci l-am avut ca cerinţă bibliografică. Bineînţeles că dacă ar auzi românii că "guvernul cel mai bun este cel care nu guvernează deloc" (motto-ul eseului) i-ar apuca toate pandaliile. Într-adevăr un guvern nu trebuie să guverneze atunci când oamenii pe care ar trebui să-i guverneze gândesc destul de sănătos şi nu prejudiciază restul societăţii urmărindu-şi strict interesul particular ca pilotul de avion (pe cel mai scurt drum posibil fără obstacole). Tocmai în acest mod a fost gândită greva spontană de la CFR Infrastuctură Braşov.
Cauza acesteia a fost o simplă presupunere. Guvernul (Conducerea CFR) s-a gândit că ar fi prielnic în condiţiile actuale să scoata în şomaj tehnic 40% din lucrătorii de la CFR Marfă. Aceasta nu este în sine o decizie care poate fi catalogată buna sau proastă. S-ar putea ca în urma unor studii să constatăm că într-adevăr CFR Marfă are mult prea mulţi angajaţi (nu cunosc prea bine) şi că nu rentează în actualele condiţii de criză. În fine aşa cum o companie angajează forţă de muncă, aceeaşi companie poate da afara oameni, sau îi poate trece în şomaj tehnic. Totuşi nu i-a dat afara, ci doar în şomaj tehnic. Oamenii trebuie să înţeleagă că nu mai e ca în comunism, unde toata lumea avea de muncă. Nu rentează.. afară. Totuşi condiţiile şomajului sunt, după părerea mea, foarte avantajoase: 75% din salariu. Sindicatele nu au protestat, ba mai mult au acceptat direct propunerea. Cei de la CFR Infrastructura s-au gândit ca acelaşi lucru s-ar putea întampla şi la departamentul lor şi au facut repede o greviţă. Hai să fim serioşi. Şi dacă am considera că există un pericol iminent asupra angajaţilor de la infrastructură, o grevă japoneză ar fi fost destul, ca să nu mai spun că greva este intrinsec ilegală.
Eu asta nu înţeleg, cum să opreşti fără aviz prealabil circulaţia feroviară în baza unei presupuneri idioate. Doar faptul că au făcut asta neanunţat este prostesc. Dacă tot au oprit trenurile, deci şi-au atins scopul, pentru ce au făcut asta spontan? Adică dacă nu eşti de acord cu ceva, primul lucru pe care îl faci este să spui că nu eşti de acord. Dar protestatarii nu s-au gândit o secundă la repercursiunile mişcării lor cu privire la restul oamenilor. Cum pot nişte agarici să oprească trenurile din mers, ba mai mult să scrie cu o nesimţire crasă pe placuţele trenurilor "NU URCAŢI!". Călatorul: Cum pizda măsii eu dau bani pe bilet ca să ma urc în tren şi peste 1 minut aflu că nu mă pot urca în tren. Să nu mai spun că sunt oameni care au pierdut mult mai mult decât preţul călătoriei. Singurii care pierd sunt bineînţeles călătorii, dar cel mai aiurea la aceasta mişcare de protest este că nici o parte angajată nu a câştigat. CFR-iştii nu au câştigat nimic pentru că nu au cerut nimic, guvernul nu a câştigat pentru că nu a luat nici o acţiune în detrimentul angajaţilor CFR Infrastructură. Dacă tragem linie dă pe minus, deci o acţiune care a produs doar rău şi nimic bun pentru nimeni, si partea proastă este că nu are nici cea mai mică justificare... ţara lu Papură Vodă

Noile Ordini Mondiale

2009-06-18T12:16:00.006+03:00

Care sunt rădăcinile acestei noi ordini mondiale atât de mult proclamată la începutul anilor 90? Încerc, prin aceasta, să arăt celor care cred că NWO (noua ordine mondială) şi proclamarea ei de către George Bush Sr. nu are nici un element malign în ea. De fapt nu o sa arăt prea mult, pentru că consider că nu are rost. Documentarele şi bruma de cărţi care vorbesc despre această noua ordine nu prezintă nici un argument care m-ar face să înţeleg că aceasta va fi dură şi de nedorit pentru cetăţean. Documentarele doar spun ca aveti grija că vine NWO, sau cel mai penibil: Acţiunea băncii X de a reduce dobânzile a adus mai aproape NWO; la care eu stau si zic... ah.. perfect. În plus, au fost în istorie prea multe noi ordini mondiale, doar ca nu au fost proclamate direct la televizor.
Căderea Imperiului Roman a fost clar începutul unei noi ordini mondiale, evul mediu. Romanii se întindeau, la apogeu, pe tot teritoriul cunoscut în zilele lor şi instauraseră, şi ei la rândul lor, o ordine. Era o ordine bazată pe ordine la propriu, la administraţie de fier dar şi la protecţia teritoriilor asuprite de romani. Deci un teritoriu era neutru, era apoi asuprit de romani care la rândul lor ii protejau de asupririle barbarilor. Căderea Imperiului a însemnat începutul unei alte ordini mondiale: dominaţia brutală a barbarilor (Dark Ages) ceea ce a însemnat oprirea aproape în totalitate a progresului omenirii pentru 700 de ani. După cum vedeţi, istoria ne arată că au fost noi ordini mondiale care au adus regres şi noi ordini care au adus progres, dar nota dominantă a noii ordini (regresul sau progresul) se poate vedea în istorie, deci automat după ce se depăşeşte acea ordine. Nu înţeleg de ce au impresia băieţii cu documentarele că noua ordine mondială post-comunistă va fi apocaliptică. Încă o dată, eu nu contraargumentez argumentele lor, pentru că nu există, ci doar mă gândesc la impressile pe care le au şi prin ce proces cognitiv le-au dobândit.
Mergând mai încolo, Pacea de la Westfalia a adus o nouă ordine mondială introducând conceptul de suveranitate statală în jocul diplomatic. Acesta este un exemplu de ordine mondială benefică pentru umanitate, pentru că urmează să cam încheie epoca medievală unde războaiele fără sens erau la ordinea zilei. Apoi Congresul de la Vienna a remodelat Europa după războaiele napoleoniene şi a satisfăcut majoritatea statelor, urmând o nouă ordine mondială care a generat perioade de pace nemaiîntâlnite în Europa.
Cele 14 Puncte ale lui Woodraw Wilson au remodelat îmcă odată ordinea mondială. Prevederile celor 14 puncte se aseamănă vag cu perioada care a început dupa 1991. Până aici vedem că chestiunile foarte importante (care produc schimbări sociale radicale, în primul rând) nu pot fi hotărâte în secret şi aplicate din sfera secretului. Aşa ceva nu prea se întâmplă. Cele 14 puncte au conturat lumea aşa cum o ştim noi (accentul pe libertatea civilă şi pe pace civilă şi internaţională). Bineînţeles că vor exista comentarii gen "da ce bă lumea noastra e liberă şi paşnică?" - bineînţeles că nu e, dar am ajuns foarte departe. Oamenii care cred că trăim într-o lume rea fie nu au noţiuni elementare de istorie, fie au o problemă cu măsurile. Nu zic acum nici că trăim într-o lume bună, dar per ansamblu este mai bună ca acum 2-3 sute de ani, deşi are şi elemente negative care nu se găseau înainte. Apoi am putea zice că încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial a adus un NWO, dar cred că un exemplu mai bun este Planul Marshall. Acesta a creat discrepanţele şi diferenţele care au stat la baza războilul rece. Planul Marshall a făcut din Europa de Vest o zonă prosperă aproape peste noapte. Blocul sovietic nu a putut egala vestul pentru că URSS a ieşit ruinată din conflagraţie. Dar războiul rece a fost o nouă ordine mondială, a fost proclamată direct de Churchill când a adus conceptul de Cortina de Fier, şi s-au înţeles rapid care sunt atributele acestei noi ordini mondiale.
Şi acum ajungem şi la punctul intrigant. După încheierea Războiului Rece prin implozia URSS-ului bineînţeles că vechea ordine mondială trebuie să facă loc noii ordini mondiale. Niciodată documentarele conspiraţioniste nu vor spune nici măcar unde era Bush şi în ce circumstanţe vorbea despre o nouă ordine mondială. Pot să jur că acesta nu avea, ca nici un om de altfel, idee despre cum va arăta lumea fără comunism; proclamarea NWO este doar un act logic menit să accentueze faptul că "the Evil Empire" a dispărut şi SUA a rămas singura superputere. Asta nu înseamnă (deşi sunt conştient că conducerea SUA nu este în totalitate onestă) că SUA va domina lumea pe ascuns şi îşi va instaura hegemonia pe nesimţite. NWO nu înseamna decât că lumea se va schimba, dar după cum am arătat, schimbarea poate fi pozitivă sau negativă din perspectiva cetăţenilor. Înclinaţia savanţilor conspiraţionişti să lege absolut orice eveniment major de NWO este cel puţin dubioasă. Şi mai e o perspectivă: cum pot acei oameni să descopere tot timpul, mai precis constant (pentru că scot documentare pe bandă rulantă) lucruri despre care spun că sunt secrete. Adică avem un om fără nici un fel de forţă fizică mai mare decât proprii pumni, intuiesc că fără foarte mulţi bani dar cu un mare prestigiu în rândul populaţiei care aduce sistematic secrete. Aceste secrete aparente sunt ale celor mai mari bancheri care au o putere infinit mai mare fată de acest om. De mirare... Apoi se pune problema că cei care nu cred în conspiraţii sunt prea îndoctrinaţi. Ţin să menţionez că şi conspiraţiile pot manipula/îndoctrina la fel de bine ca varianta oficială a unor poveşti. Conspiraţia în sine a fost ridicată la rangul de doctrină.. deci aveţi grija ce credeţi.

Istorie: Conflictul din insulele Falkland (Malvine)

2009-06-01T17:19:00.004+03:00

Am ales acest conflict deoarece este unul foarte interesant din perspectiva declanşării (dispută de 200 de ani, Marea Britanie trimite soldaţi pentru 2500 de cetăţeni), din perspectiva finalului (nimeni nu credea că Marea Britanie va recâştiga teritoriul) dar şi a viitorului (recurenţa conflictului, inexistenţa păcii pozitive).

Nu voi intra adanc în discuţia despre cele patru susţineri de suveranitate ale insulei (Franţa, Spania, Argentina şi Anglia), ci voi trasa succint disputa dintre Argentina şi Anglia deoarece aceasta este cea mai relevantă pentru evenimentele din 1982. Spania îşi retrage suveranitatea în 1811 practic lăsând arhipelagul liber. Colonelul David Jewett ridică steagul Argentinian în 1820, asigurând insulele ca posesiune a statului american (steagul Provinciior Unite ale Americii de Sud - fostul nume al Argentinei). ca urmare a dreptului natural. Acesta era comandantul fregatei Heroina; nava sa a fost nevoită să ancoreze la aşezarea care va fi numită mai târziu Puerto Luis de colonizatorii argentinieni. În 1833 Anglia trimite nave şi recapturează insulele; îşi menţine suveranitatea până în aprilie 1982.

În 1981 în Argentina vine la putere Leopoldo Galtieri şi instaurează o dictatură militară. Statul mergea prost din punct de vedere economic şi acesta a încercat să ofere argentinienilor un motiv de bucurie prin recapturarea insulelor. Acest lucru i-ar fi acordat acestuia o oarecare legitimitate şi popularitate. Conflictul în sine a fost unul oarecum inimaginabil, pentru că Insulele Malvine (asa cum le numesc argentinieii) erau posesiuni ale Coroanei Britanice de mai bine de 150 de ani. Argentinienii doreau Malvinele, dar se credea că nu vor acţiona militar. A fost destul un militar la putere pentru ca acest conflict latent să iasă la suprafaţă. Pe 2 aprilie o brigadă de argentiniană a capturat capitala Stanley, trimiţând guvernatorul arhipelagului în Marea Britanie.

Locuitorii insulelor Falkland sunt cetăţeni britanici şi doreau să rămână aşa. Acest lucru în principal (deşi nu este singurul) a făcut-o pe Margaret Thatcher să trimită trupe şi nave în Atlanticul de Sud-vest. Conflictul este interesant deoarece ambii conducători ai statelor beligerante l-au văzut ca un mod de a îndulci spiritele de acasă. Şi Marea Britanie avea probleme economice, era în recesiune. Era un bun moment de a trezi patriotismul în cetăţeni. Deşi a fost un conflict minor, acesta a fost invocat cât mai des, uneori pentru a face oamenii să uite de probleme mult mai tangibile. Argentinieii au fost extrem de bucuroşi când au auzit că steagul lor flutură încă o dată în Malvine. Galtieri a comis cea mai mare greşeală a “mandatului” său: a subestimat-o pe Thatcher. Aceasta a acţionat rapid trimiţând trupe.

Nu voi intra în detalii militare deoarece consider că nu sunt relevante pentru lucrarea mea, dar trebuie să spun că Argentina avea un imens avantaj strategic. Aceasta putea mobiliza întreaga sa armata şi aviaţie, pentru că foarte aproape de zona de conflict. Anglia avea doar doua portavioane. Tocmai acest avantaj strategic al Argentinei a făcut foarte curios deznodământul conflictului. S-a încercat o metodă diplomatică dar nici o tabără nu a cedat, nici măcar la presiunea ONU. La 30 aprilie se epuizase orice speranţă la o asemenea soluţie. Nu se declarase război, dar acesta părea inevitabil. Marea Britanie reuşeste să captureze în final Stanley cu mult efort. Partea militară a conflictului nu a avut nimic spectaculos, a fost o confruntare a superiorităţii numerice şi strategice versus putere tehnologică şi ingeniozitate tactică.

Conflictul nu s-a rezolvat nicidecum cu o pace pozitivă. Cel mai bun exemplu este că statul Argentinian nu a acceptat trupurile neînsufleţite ale soldaţilor săi. Aceasta a cerut ca ei să fie îngropaţi în Malvine, încă susţinând că acestea sunt pământ Argentinian. Trebuie totuşi menţionat că invazia din 1982 a fost un model nereuşit după ocuparea engleză a insulelor din 1833. Pe de o parte Argentina ar avea drept asupra teritoriului ca spaţiu, dar Marea Britanie are legitimitate deoarece pe acel teritoriu trăiesc cetăţeni săi. În concluzie această ultimă invazie a unui teritoriu englez nu a pus capăt disputei teritoriale, ci doar regimului lui Leopoldo Galtieri. Personal, cred că acest scenariu va fi reperat, chiar dacă astăzi avem un soldat britanic pentru fiecare doi cetăţeni, şi este doar o chestiune de timp până când va veni cineva care va reaprinde pasiunile argentinienilor.

Obama şi cu mexicanii

2009-05-27T23:23:00.002+03:00

Nu ma uit la meci. Acum vreo câteva zile am dat peste un clip pe youtube făcut în campania pentru Casa Albă de anul trecut:

Am râs de felul in care tin mexicanii chitara. Am râs de felul în care mimează mexicanii pasiunea pe care o pun în cantec. Am râs de cuplul de la 0:52. Apoi, la rugămintea cuiva am făcut un draft să nu uit să scriu câte ceva despre clip.

Conceptul care stă la baza acestei părţi a campaniei prezidenţiale din 2008 este angrenarea periferiei. Periferia este, nu-i aşa, tot ce nu este centru. Centrul societăţii din punct de vedere politic este reprezentat de elite. Bine, nu elitele, dar din punct de vedere electoral cei care au simpatii politice solide, aproape de neclintit, şi spirit democratic bine fundamentat. Centrul este, în viziunea mea, întotdeauna fidel unui partid, îl va vota pe candidatul acelui partid indiferent de campanie. Centrul nu trebuie motivat să voteze, acesta îşi va exercita dreptul indiferent de candidaţi şi campanie. Aceştia (electoratul din centru) sunt scoşi din calculul, fiind aproape imuni campaniei în sine. Periferia este reprezentată în primul rând de minorităţile etnice (în special negrii şi hispanicii în societatea americană), dar şi de partea medie şi inferioară a clasei de mijloc şi săracii.
Obama nu a venit cu idei revoluţionare. Să nu uităm că placa cu "CHANGE" a fost folosită intensiv de Clinton, intrând practic în discursul democraţilor. Este logic: democraţii au avut mult mai puţini preşedinţi decât republicanii. Cât despre scoaterea trupelor din Irak şi Afghanistan, şă privim campania din 1968 când Nixon a promis mai pe ocolite mai direct că o să încheie războiul din Vietnam. Totuşi în 1968 războiul era în toi, pe când în 2008 se încheiase confruntarea directă din Irak, Saddam e oale şi ulcele încă din 2006. E mult mai uşor să promiţi că scoţi trupele care menţin pacea decât că scoţi trupele care luptă pentru victorie. Promisiunile de genul încheiem războiul sunt la mâna oportuniştilor, şi acestea se fac întotdeauna atunci când opinia publică înclină spre retragere. Am putea totuşi să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, şi anume să spun că John McCain nu a fost un oportunist din perspectiva războiului.
Obama are două avantaje, unul fizic şi unul intelectual. Când spun avantaje mă refer strict la cele electorale. Obama a fost o imensă locomotivă electorală, dar nu asta e important. Important este că a atras foarte multe voturi din periferie. Avantajul intelectual s-a făcut remarcat: centrul ştie foarte bine să citească dincolo de campania electorală; ştie că jumătate din promisiuni nu se vor îndeplini. Nu spun că Obama este prost, ci doar că a ştiut cum să îşi ajusteze discursul în funcţie de ascultători. Clipul este o dovadă clară. Bineînţeles că mexicanii la prima vedere i-au discreditat pe muzicanţi şi pe Obama, dar la o judecată cât de cât rece au constat, sunt sigur, că Obama le este mai apropiat decât McCain. Judecata lor nu se face pe criterii politice, ci pe apropiere sentimentală. Nu spun că periferia este proastă, ci doar că este, în mare parte ignorantă. Obama a înţeles asta, şi a profitat într-un fel. Filmuleţul este unul reuşit pentru un filmuleţ care îndeamnă mexicanii să susţină un Preşedinte SUA.
Opinia mea este că faptul că s-a născut negru este un avantaj foarte consistent pentru câştigarea simpatiei din partea periferiei. Priviţi acestă parte din show-ul lui Chris Rock:

Prin simplul fapt că Obama s-a născut negru, a luat toate voturile negrilor. De ce? Aş fi penibil dacă aş explica ce alege un negru între un alb şi un negru. Atunci când un negru candidează, promisiunile nu prea mai conează, deci îi este foarte uşor să ia voturile negrilor care sunt "registered voter". Rasismul a fost scos din acte dar nu şi din mentalitate. Nu pot generaliza asta decât pentru periferie.

Cât despre WASP, opinia mea este că odată cu mandatul lui Obama aceştia nu mai au cum să aspire la supremaţie intelectuală şi socială, nici măcar să se considere în interior superiori în societate.

Neîncrederea în politică (partea I)

2009-05-20T02:33:00.002+03:00

Am decis să pun pe hartie (ma rog.. pe blog) câteva opinii cu privire la cauzele neîncrederii pe care o manifestă românii cu privire la clasa politică, dar şi la act în sine. Pentru început vreau să fac înţeles că nu iau partea celor care nu au nici o treabă cu Parlamentul sau cu vreo instituţie a statului. Nu dezmint în nici un fel incompetenţa, prostia, corupţia, traficul de influenţă, tunurile, afacerile murdare şi licitaţiile aranjate. Nu sunt însă de acord cu generalizarea faptului că în politică se fură, nimeni nu face nimic, fiecare e pentru el şi aşa va fi pentru totdeauna în România.
Îmi pare rău dar principalul actor vinovat pentru starea actuală a neîncrederii este presa, în special cea gen (ceea ce poate era odată) revista România Mare (săptămânalul absolut independent care afisează posterul electoral al PRM), emisiunea lui Mircea Badea, OTV, etc.

Mircea Badea nu face revista presei. Tudor Popescu l-a acuzat, pe bună dreptate, că îndoctrinează, manipulează, şi că nu e conştient de asta. Atenţie: dacă cineva nu are un scop bine determinat, si vine cu faze gen "eu deschid ochii oamenilor", asta nu înseamnă că acel cineva nu manipulează. O ba da, Mircea Badea nu a lăudat niciodată pe cineva. MB nu a prezentat niciodată un lucru pozitiv, nici măcar nu a prezentat un aspect pozitiv al unui lucru în mare negativ. Nuanţele de gri sunt fie mai negre fie mai albe. Badea vede doar negrul. Un jurnalist adevărat ar trebui să fie imparţial, şi să prezinte lucrurile pe toate feţele. Cristian Tudor Popescu, spre exemplu, ştie să dea cezarului ce e al cezarului, şi asta îi dă notorietatea de care se bucură. Acesta este în stare să spună că un lucru este prost, dar are şi părţi pozitive, oricât de mici ar fi ele. Badea în schimb ridiculizează, ironizează la extrem unele fapte dar întotdeauna din perspectiva negativă. Sunt conştient, şă ştiţi, că oamenii au libertatea de exprimare. Totuşi nu am auzit la Badea o critică solidă a regimului în ansamblu, ci doar scandaluri, şmenuri şi smecherii. Acum ştiu că o sa îmi sară lumea în cap cu ideea că Badea nu e jurnalist. OK, de acord, dar publicul larg nu ştie asta. Degeaba se bate cu pumnul în piept, când tot ce face este să preia articolele din ziare şi să le comenteze, uneori din altă perspectivă faţă de cea a autorului articolului. De fapt el nu comentează articolul în sine, ci subiectul despre care articolul vorbeşte, ignorând practic textul şi implicit poziţia jurnalistului. Asta îl face, cred eu, un jurnalist mascat.
Mass media privată este, fără îndoială o fabrică de bani. La o conferinţă, Dan Diaconescu a spus că Elodia i-a adus nu ştiu câte milioane de dolari. Emisiunea sa are cel mai mare rating din România. Asta pentru că Dan Diaconescu se axează pe populism. Dă maselor exact ceea ce vor. Această democraţie mediatică are la bază, în România, cele trei S-uri: Sex, Sânge, Scandal, în teoria băieţilor de la jurnalism. Tabloidul oferă circul. Cum pâinea devine din ce în ce mai puţină, circul umple spaţiile goale, de aici ratingul imens. Probabil un neamţ tipic ar fi scârbit de teme gen când e cutremurul sau Ciumac. Asta nu pentru că nemţii sunt deştepţi, dar pentru că au mai multă pâine. Scandalurile din sfera politică fac deliciul consumatorilor. Raţiunea ne spune că oamenii preferă un articol negativ la adresa unui fapt/politician/program/declaraţie/acţiune în detrimentul unuia pozitiv. De aceea laudele sunt foarte rare. Dacă cineva crede că nu există şi lucruri laudabile cu privire politica Românească post comunistă, atunci acela crede că din 90 încoace ţara a mers într-o direcţie proastă, fie a stagnat (citiţi articolul meu legat de greaua moştenire a guvernelor. Să fim totuşi seriosi. Rareori găsim un jurnalist obiectiv.

Altă idee proastă este că România e ţara tuturor posibilităţilor. Un american ar spune "iauzi..". Da... în România, ca şi în restul statelor cât de cât democratice, ai toate posibilităţile cât timp nu îngrădeşti libertatea celuilalt. De fapt expresia respectivă vine pe linie negativă, adică în România faci ce vrei că nu e nimeni să îţi dea la ţurloaie. Asta pentru că presa românească e foarte săracă în informaţii externe, în special în scandaluri. În general presa prezintă doar scandalurile imense din străinătate, dar noi nu avem, spre exemplu, un canal media solid care să ne prezinte informaţii externe, gen BBC World. Românii ar înţelege că Băsescu e mic copil pe lângă, să zicem Silvio Berlusconi (acuzat de corupţie, evaziune fiscală, legături cu mafia). Dacă toţi ar şti de Watergate, probabil o bătaie electorală ar fi dată uitării în 2-3 zile. Ce Udrea şi Băsescu, să vezi Clinton şi Lewinski.
În concluzie ajungem la ideea că pe măsură ce unii oameni s-au trezit din buimăceala primei jumătăţi a anilor 90, presa a rămas tot la stadiul de scandaluri politice şi critici ale oamenilor, rareori ale regimului. Câţi jurnalişti au concluzionat faptul că Băsescu este un jucător pentru că regimul mixt îi permite? Foarte puţini. Câţi l-au criticat pentru faptul că se implică prea mult? Să nu uităm că Iliescu era criticat pentru că nu se implica destul.

Candidatura lui Radu Duda

2009-05-07T17:23:00.010+03:00

Pentru început vreau să clarific unele lucruri: nu contest din punct de vedere legal actul său. Îmi afirm pe această cale respectul pentru Casa Regală a României, consider abolirea monarhiei un gest nelegitim şi lipsit de onoare şi admir sistemul politic al Regatului României (exceptând regimul instaurat de Carol al II-lea). Stiu prea bine că toţi avem dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Nu contest nici postura intelectuală a Alteţei Sale, nici modul în care acesta a ajuns membru al Casei Regale, nici scopul vizitei acestuia la Polul Nord, ş.a.m.d. pentru că nu vreau ca post-ul meu să fie un atac murdar la adresa lui Radu Duda. Contest doar gestul său de a candida la funcţia de Preşedinte al României, gest despre care s-a scris că este controversat. Ca o paranteză, şi despre Becali s-a scris că este un personaj controversat; ori nu văd nici o controversă în capacitatea sa intelectuală. Cine polemizează pe chestiunea asta devine, la rândul său, cel puţin controversat.
În primul rând, trebuie să fac o observaţie banală: un membru al unei case regale, oricărei case regale, ar trebui să fie un monarhist convins. Dacă un principe nu este monarhist, atunci cine altcineva este?. Dacă acest membru nu este monarhist din motive ideologice, atunci ar trebui să fie din motive cât se poate de pragmatice: o monarhie îl avantajează net. Deci ar fi bine pentru Radu Duda să fie monarhist.

Din moment ce candidezi pentru funcţia de Preşedinte, înseamnă că eşti de acord cu prerogativele acestei funcţii, deci implicit esti de acord cu sistemul democratic, să zicem republican. Republican nu în sensul aristotelic de combinaţie între monarhie, aristocraţie şi democraţie, ci republican în sensul modern, contemporan: democraţie de masă. Deci Radu Duda, prin gestul său, este de acord cu sistemul care nu îi dă explicit nici o putere derivată din faptul că face parte din Casa Regală. Cum poate fi Radu Duda candidat la o funcţie teoretic incompatibilă cu postura sa. Este important de menţionat că această postură, de Prinţ, nu a căpătat-o 100% fără voia sa. Să spunem elegant că femeia pe care o iubeşte se întâmplă să aibă sânge albastru. Să fim la fel de eleganţi şi să nu mergem atât de departe spunând că Radu trebuia să se gândească la implicaţiile derivate din căsătorie. Dar pot totuşi afirma că dacă Radu Duda era descendent direct al Regelui, atunci avea o "scuză", spunând că nu a ales să facă parte din Casa Regală şi că nu vrea să fie asociat cu aceasta.
Deci până acum avem un monarhist care vrea să fie preşedinte. De ce vrea Radu Duda să fie Preşedintele României? Cu ce va ajuta România de la Palatul Cotroceni? Şi mai ales, de ce se foloseşte de relativa notorietate pe care i-o acordă statutul de Principe? Familia Regală a declarat că nu se va implica în chestiuni politice - aici nu ma refer, spre exemplu, la reprezentarea României pe plan extern, ci în luarea deciziilor politice. Candidatura lui Radu Duda contrazice această stare de fapt.
Am căutat pe internet un program politic, nu am găsit decât nişte valori la care aderă Principele: un site este dedicat atacurilor la adresa sa, unul este general, dar prezintă o viziune de viitor. Aceasta este vagă şi valorică, de fapt este exact ceea ce ar scrie o alteţă regală atunci când ar candida pentru funcţia de preşedinte. Nimic concret, nimic tangibil. Nu am înteles decât că vrea să fie un preşedinte altfel decât Băsescu, dar asta nu îl va face neapărat mai bun, şi ţara nu va avea neapărat de câştigat. Celălalt site este un blog, unde Radu Duda foloseşte aproape ostentativ numele de protocol "Alteţa Sa Regală Radu, Principe al României". Pentru a-mi consolida poziţia, menţionez (deşi ar trebui să fie înţeles de la sine) că nu am nimic cu folosirea strictă a apelativului "Alteţă Regală" ci cu dualismul numelor: când apare la televizor e simplul cetăţean Radu Duda; când scrie pe blog este ASR Radu.
Cine o sa îl voteze? Nu cred că beneficiază de suportul regaliştilor şi monarhiştilor. Aceştia nu cred în vorba "fă-te frate cu dracu până treci puntea". S-ar îmbăta cu apă rece dacă ar crede că a-l vota pe Duda înseamnă a contribui cu ceva în a repune Casa Regală în drepturi. Radu Duda ca Preşedintele României nu poate face nimic concret pentru reinstaurarea Monarhiei Constituţionale. Ba mai mult, un membru al Casei Regale în funcţia de Preşedinte diluează, în opinia mea, statutul, onoarea şi valorile Casei Regale. Simpatizanţii Casei Regale (nu neapărat susţinătorii unei monarhii constituţionale) s-au cam împuţinat după diversele scandaluri în care aceasta a fost implicată (retrocedarea castelelor, etc.).
În concluzie nu pot să fac mai mult decât să îmi afirm dispreţul faţă de gestul lui Radu Duda, ţinând la distanţă teoriile despre jocurile politice (pe cine susţine în turul doi, cu cine a vorbit, etc.).

Greaua Moştenire

2009-05-07T00:55:00.002+03:00

Acest draft de post realizat acum vreo două luni a plecat de la o emisiune Tănase şi Dinescu (prin februarie-martie). La un moment dat Dinescu vorbeşte despre "greaua moştenire": fenomenul care apare cel mai des la Guvernele româneşti post comuniste, dar uneori se mai observă şi la Parlament şi la diverse instituţii.

Ce se întâmplă, în primele zile chiar luni după investitură, instituţia trebuie să întindă democraţia pentru folosul propriu al liderilor ei. Toţi se plâng că cei care au domnit înaintea lor au lăsat ţara în paragină şi că ei au un handicap sever care a fost creat fără participarea lor. Să reflectăm puţin asupra acestui fapt. Deci toate partidele care au venit la putere în urma alegerilor s-au plâns că rolul lor este foarte dificil deoarece cei dinaintea lor au furat au stricat au fost incompetenţi (mai mai că ar spune "noi nu ştim daca putem guverna ţara bine, da nu că suntem incompetenţi, ci că va fi foarte grea doar aducerea statului pe linia de plutire").
Se poate observa următorul pattern: partidul 2 care a venit după partidul 1 declară că partidul 1 a lăsat o grea moştenire, dar va trece peste aceasta pentru a duce patria pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării umane. La următoarele alegeri partidul 3 vine la putere şi spune că partidul 2 a lăsat economia ruinată, legi proaste, oameni incompetenţi, ş.a.m.d. dar partidul 2 a promis că va îmbunătăţi situaţia precară a ţării lăsată de partidul 1. De aici se pot trage trei concluzii:

Din 1989 încoace se poate observa un regres total al nivelului de trai, hai cel mult o stagnare în dezastru (inflaţie de trei cifre, graniţele închise, ş.a.m.d.) (puţin probabil)
Din 1989 încoace conducerea politică şi-a lăsat o portiţă pentru a-şi justifica eşecurile care i se circumscriu (foarte probabil)
Din 1989 încoace în campaniile electorale se promite mult mai mult decât se poate face, alegătorii sunt dezamăgiţi la sfârşitul mandatului, invocarea grelei moşteniri scade drastic încrederea în clasa politică şi corelată cu foarte multe alte concepte prezenţa la vot scade (sigur)

Deci Iliescu a trebuit să se confrunte cu greaua moştenire lăsată de Ceauşescu. Ar fi putut Iliescu face multe.... dar nu a putut pentru că Ceauşescu lăsase economia în faliment (lucru adevărat ca formă dar neadevărat în esenţă - economia intră în faliment imediat după revoluţie când practic statul intră în faliment). CDR-ul la fel, ar fi putut face foarte foarte multe dacă Iliescu şi ai lui ar fi luat mai repede şi mai bine măsuri de instaurare a economiei de piaţă. Dar nu a putut nu pentru că era prea ocupată cu unitatea coaliţiei celor trei coaliţii, ci pentru că din piatră seacă nu iese apă. Probabil cea mai cunoscută invocare a grelei moşteniri s-a făcut în 2000 când stânga a revenit la putere pe fondul "dezastrului economic indus de CDR". La fel Tăriceanu nu s-a sfiit în menţionarea problemelor economice create în 2000 - 2004 şi lăsate nerezolvate. Ultimul episod a avut loc odată cu primele luni ale guvernului Boc, şi a fost probabil doar un coccis, o rămăşiţă a unui prost obicei de tranziţie. Sper.

AC/DC

2009-04-17T13:47:00.004+03:00

iar sunt în pană de idei, şi folosesc marea ţeapă a marelui concert ca oportunitate pentru a ascunde pana de idei.

Iată ce ar fi putut ieşi dacă evreii respectivi nu ar fi tras o ţeapă şi AC/DC chiar ar fi venit.

Ultimul Roşu

2009-04-11T17:07:00.008+03:00

Era şi cazul să scriu câte ceva despre PCRM. Primul lucru care trebuie conştientizat este că ideologia comunistă a fost interzisă în 1991 odată cu ruperea URSS. Actualul PComuniştilorRM este, conform statulului, "succesor de drept, moştenitor al ideilor şi tradiţiilor Partidului Comunist al Moldovei." Deci aceştia se autoidentifică cu perioada sovietică, şi anume cu partea PCUS din RSS Moldova. Totuşi, să vedem de ce acesta nu poate fi comunist.
Comunismul, sau mai bine socialismul, nu poate exista în condiţii de pluripartidism. Nu ar trebui să argumentez asta, fiind de ajuns exemplul Poloniei. Mai mult, un partid comunist nu poate recăştiga alegerile dupa 4 decenii de socialism. Si să zicem că ultimele 2 alegeri din Basarabia ar fi fost câştigate cinstit de PCRM, îmi vine foarte greu să cred că românilor le-a plăcut guvernarea comunistă şi l-au votat majoritar a treia oara. O să revin la perioadele PCRM din trecut. Deci un partid comunist, pentru a se menţine la putere trebuie fie să instaureze un sistem "partid-unic", fie să trucheze alegerile cu nesimtire . Aici, PCRM nu a putut fi singurul partid, deoarece a fost interzis în 1991 şi refondat în 1994 (vorbesc de partidul comunist din Basarabia indiferent de numele său). Nu ar fi putut nici măcar aduce în discuţie statutul de "partid unic" fără să fie forţat de opinia publică să se dizolve a doua oară. Nu putea nici să "trucheze" alegerile, inventându-şi opoziţia doar pentru a nu fi singurul sportiv de pe teren, urmând să câştige cu 101%. În sfârşit nu putea să apeleze la Stalin/Armata Roşie.
Aici a fost o mişcare, trebuie să recunoaştem, inteligentă. Comuniştii au fost, după 1994, un partid de opoziţie, au căpătat putere gradual, venind la putere pe un fond aparent democratic, urmând să-şi asigure hegemonia prin preşedintele lor. Nu vi se pare că Voronin vorbeşte prea mult pentru un preşedinte ales de Parlament?, în acelaşi timp, nici măcar nu stiu numele preşedintelui german, la fel ales de Parlament. Toţi ştim numele cancelarului german, dar nimeni nu ştie cine e primul ministru în Republica Moldova. Na că am mai mai semnalat o problemă: Voronin e prea puternic pentru o republică teoretic parlamentară.
Până aici am arătat că o formaţiune politică de extremă stângă nu poate exista în condiţii de alegeri libere. Acum probabil o sa primesc o replică gen: da şi FSN era comunist, şi a câştigat. De acord, FSN a avut o orientare socialistă, dar nu spunea asta pe fată. PCRM spune că 49% din oameni au votat socialismul declarat pe faţă. Tot oamenii aceia ştiu ce înseamna 40 de ani de comunism. Mi se pare o inadvertenţă greu de crezut.
Bine, PCRM se declară un reformator al socialismului, dar nu poti reforma socialismul privatizând economia, deci practic renunţând la conceptele fundamentale de luptă de clasă şi dictatura a proletariatului.
Dacă PCRM nu este un partid comunist atunci ce este? Opinia mea: PCRM este o formidabilă maşină de menţinut diverşi indivizi în putere, şi nimic mai mult. Nu există nici o îndoială asupra competenţelor acestora. Este un partid cartel veritabil. Cu toţii ştim câte avantaje (în special băneşti) poate oferi un loc în Parlament, mai ales în condiţiile economiei libere. Mai mult, cât de prielnică este pentru unii existenţa unui preşedinte corupt, un veritabil "sforar al ţării". De fapt este bine pentru toţi cu o singură excepţie: poporul :). Românul a fost, şi va fi dacă nu trece la acţiuni şi mai drastice, marele perdant în Basarabia. Deci PCRM este un partid mafiot cu interese strict economice; toate acţiunile politice au fost făcute pentru suportul popular, ca o încercare de legitimizare. Acum când oamenii sunt în strada s-a terminat cu smecheria.
Dacă se va încerca o vărsare de sânge, Voronin va pierde în secunda doi; acesta va fi văzut ca un dictator brutal înainte de toate (mafiot, filorus, kaghebist, prafuit, comunist, şamd). Românii trebuie să îl ţină sub presiune până când cedează paşnic.

Cât despre protestele din Bucureşti, sunt foarte dezamăgit:
- Nu înţeleg de ce se flutură hartii cu stema comunistă interzisă. Oamenii care susţin ideea interzicerii PCRM nu sunt departe de comuniştii în sine. Tot ce pot oamenii să ceară sunt alegeri libere. Interzicerea unei ideologii se poate face doar în cazuri extrem de limitate (vinovăţia pentru un război).
- Nu înţeleg de ce se militează pt unirea României cu Basarabia. Acest ideal este o speranţă deşartă din moment ce România este în UE. Alipirea va însemna intrarea implicită a Basarabiei în UE, fără ca aceasta să fi îndeplinit standardele aderării.
- Nu înţeleg Noua Dreaptă.
- Nu înţeleg de ce se strigă lozinca "Noi de aicea nu plecam, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga Basarabia noastră". Aceste cuvinte se rostesc în cadrul unui meeting care are autorizaţie din partea Poliţiei până la ora 22:00. Vă imaginaţi, cred, cât de penibil este să susţii că nu vei pleca acasa, iar peste 10 minuteg, libertate, şi bagi steagurile în portbagaj şi să pleci acasa.

Noua Dreapta: impresii

2009-04-08T22:30:00.011+03:00

Mare meeting în faţa TNB. După cum bine ştiţi, un grup de oameni s-au adunat să scandeze lozinci pentru a îşi manifesta solidaritatea faţă de românii de peste Prut. După cum la fel de bine sper că ştiţi, Noua Dreapta s-a afişat "la stradă", fluturând steagul verde langă tricolor.

Penibilul intervine la sonorizare. Stăteam vis-a-vis, la fântână si vorbeam cu nişte prieteni. Se auzeau două megafoane: unul la care se auzeau răguşit doar slogane şi unul la care din când în când mai puteai auzi cateva cuvinte. Primul era de la "standul" Noua Dreaptă.
M-am dus să vorbesc cu cineva de acolo, să aflu şi eu de ce se poartă ca nişte copii, acoperind sunetul care se auzea din faţa teatrului naţional cu lozinci repetate şi nimic mai mult. L-am întrebat pe băiatul care flutura steagul verde, dar a spus ca el e doar un simplu membru şi nu este în măsură să discute despre acţiune. Îl întreb "bine, da tu practic de ce eşti aici?", şi primesc acelaşi răspuns. În final îl întreb de ce acoperă cu megafonul lor megafonul celor din spate în mod sistematic şi repetat, la care mă îndrumă către un coleg, aparent mai mare în grad. Ăla începe prin a spune că este "protestul lor", prin asta înţelegând probabil că "ei au fost primii". Respectivul malac m-a întrebat dacă am culoare politică, fiind surprins când a aflat că nu am, dar nu simpatizez cu "mişcarea lor". Mă îndrumă rapid către site-ul lor, dar a rămas din nou surprins când a aflat că îl ştiu. Am fost întrebat de ce nu simpatizez mişcarea lor, la care am răspuns că sunt deist şi chiar daca as fi creştin nu aş crede că Dumnezeu a făcut un "neam" superior şi alt "neam" inferior.

Şi acum câteva citiri din doctrina Noua Dreapta, mai precis secţiunea nr.2: despre ordinea socială (http://www.nouadreapta.org/doctrina.php)

"Organizarea colectivitatilor umane depaseste puterea de intelegere a omului. Ea este opera lui Dumnezeu."

"Exista si o ordine ierarhica, un raport de subordonare intre individ, neam si Dumnezeu. Fiecare dintre entitatile inferioare devine mai vie, mai rodnica, mai stralucitoare, in masura in care participa la realitatea de ordin superior si, dimpotriva, cu cat una din ele se inchide mai mult in sine, devenind mai egoista, cu atat si vitalitatea proprie se ofileste."

"În loc de aceasta orientare inteleapta, Eurpoeanul a preferat un salt in necunoscut. Dumnezeu a fost izgonit intr-o sfera mai abstracta de preocupari, facandu-l oarecum raspunzator de lipsurile organizatiei medievale, iar omul s-a declarat pe sine insusi atoatestiutor si unic plasmuitor al destinului sau. Renasterea este o trecere de la extrema Divina la extrema umana a relatiei individ-neam-Dumnezeu. Individul sfarama cadrul ingust al randuielilor medievale, dar, in frenezia eliberarii, nu observa ca s-a proiectat dincolo de sfera armoniilor supreme." - Cât de progresistă poate fi Noua Dreaptă dacă aceasta consideră că trebuia să rămânem în Evul Mediu ( pentru că era mai bine decât în Renaştere şi tot ce a urmat), unde apropo, Biserica putea arde pe rug pe oricine fără nici un fel de dovadă.

"Cultura n-ar fi posibila, daca pamantul ar fi populat de o umanitate nediferentiata etniceste. Cultura este un produs al geniului national, o proiectie a lumii de visuri, idealuri si aspiratii ale unui popor." Doamne Sfinte Maica Precista....

"Stadiul de desavarsire sociala se masoara dupa progresul ce l-a facut relatia individ-neam-Dumnezeu in viata unui neam. Increstinarea lumii aduce cu sine si armonia sociala. De la venirea lui Christos in lume, cursul istoriei a fost conceput de intelepciunea Divina sa devina un imens fluviu de dragoste..."

Ca să închid paranteza, a fost surprins că nu cred în făurirea ordinii sociale de Domnul Dumnezeu. După ce l-am şocat de trei ori m-a rugat să iau legătura cu cei din faţa TNB să oprească ei discursurile diverşilor oameni care aveau ceva de zis mai mult decât repetarea a 4 cuvinte de 10 ori. Am plecat cu un gust acru care încă persistă dupa 3 ore. Discuţia cu şeful, dar mai ales cea cu cel care flutura steagul şi nu ştia de ce face asta mi-a confirmat dubiile pe care le aveam cu privire la "legionăraşi". Nu a fost meetingul lui, ei au apărut după câteva ore de la începerea activităţilor pentru a lua faţa acestora. Şi-au pus strategic bannerele şi au fluturat steagul la stradă, să pară că ei au organizat totul şi că ei sunt cei care apără neamul şi susţin interesele acestora. Capital politic. Cine ştie când se coagulează şi ăştia ca FSN-ul şi apar la vot. Şi ca să umplu parahul, priviţi ce scrie aici:"Noua Dreaptã se solidarizeazã cu revolta anti-comunistã a tinerilor din Chisinãu si sustine neconditionat actiunile initiate de studentii basarabeni din marile centre universitare din România.". Deci clar ei "susţin", asta însemnând că se alătură celor care au început. Acţiunea de acoperire a celor care chiar aveau ceva de spus cu sloganuri foarte simpliste, niciunul îndreptat împotriva lui Voronin ci doar împotriva comunismului ca regim politic (PS: ştim toţi cât de "comunist" este regimul de la Chişinău) mi se pare de-a dreptul puerilă.
Noua Dreaptă este o organizaţie în ascensiune, dar sunt sigur că nu va avea niciodată sprijinul şi respectul pe care l-au avut legionarii, nici din partea maselor şi nici din partea intelectualilor.

Viziune de viitor

2009-04-03T16:19:00.003+03:00

Pronosportiştii blogului OPINII anunţă că, după calculele lor, hitul verii '09 va fi Sexy Brăileanca - Pui de Crevedia

Ridicarea lui Becali

2009-04-03T15:23:00.009+03:00

Mare problema în societate.
Cum adică bă, lu Becali i se fură maşina şi tot el e ridicat de mascaţi (de fapt el a condus un mascat la poliţie, că a vrut să meargă cu maşina personală şi a fost nevoie de un poliţai şă stea pe scaunul din dreapta să nu care cumva să dea Becali bir cu fugiţii). Interesantă este chestiunea mulţimii. Românaşii erau tare furioşi pe poliţie, că de ce îl iau că e nevinovat.
Deci chestiunea e asa: niste hoţomani i-au furat maşina lu Becali. Becali nu a făcut plangere la poliţie, că nu e eficient şi nu rezolvă nimic, şi a ales să-şi facă singur dreptate (contract social? :)). Becali a folosit terenul în avantajul său, fiind antrenat de mic să observe toate zonele strategice din Pipera în cazul unui atac de gherilă. După ceva timp eforturile candidatului la Palatul Cotroceni au dat roade: hoţii au sosit pe tavă. Atunci, Becali a hotărât că respectivii hoţi de cai să fie pedepsiţi, că şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu, păcătoşi spurcaţi atinşi de satana din Stefan cel Mare, etc. I-a închis pe oţi, le-a dat o scatoalcă, două că au îndrăznit să umbe la maşina boierului şi i-a forţat să declare că au furat, deci implicit au "poftit la maşina aproapelui", încălcând porunca a VIII-a şi a X-a din Decalogul lui Moise şi Codul Penal. Declaraţiile nu le-a dus la Poliţie, din moment ce nu a dus nici hoţii la Poliţie să declare acolo, aşa cum ar face oricine într-un stat de drept, civilizat. Aici nu iau apărarea Poliţiei, care oricum nu ar fi rezolvat nimic pentru a găsi hoţii, dar din moment ce Becali a găsit suspecţii trebuia să predea ancheta organelor calificate pentru aşa ceva. Scandalul actual nu este cauzat de niste dubioşi care au dat cu jula unde nu trebuia, ci de faptul că Becali a întemniţat niste infideli.
Că şi-a făcut singur dreptate e un lucru, dar nu poţi să faci asta încălcând drepturile altcuiva, decât daca ai legitimitate pentru asta. Becali e rupt din România secolului XVII, unde fiecare boier avea dreptul să facă ce doreşte cu cei care l-au deranjat. Mi se pare normal să fie cercetat pentru privare de libertate. Până şi el a recunoscut* că oamenii săi "i-au smotocit puţin" pe hoţi. Deci legea trebuie respectată indiferent de circumstanţe. Becali vrea să transpună autoapărarea legitimă la cazuri de furt ceea ce nu este admisibil. Oamenii care au fost in faţa casei şi l-au susţinut fie sunt becalizaţi, fie nu au nici cea mai mică fărâmă de noţiune asupra legilor. Bine într-un fel Becali stă mai bine decât hoţii pentru că el e curat în ochii domnului: hoţii au încălcat legislaţia românească şi 20% din cele zece porunci, pe când boieru a încălcat doar legislaţia, care oricum e făcută de păcătoşi, arabi, fascişti şi draci; important e cât de curat esti în ochii domnului.
Şi ne mai întrebăm de ce merge ţara prost.

*8:45 -Într-o intervenţie telefonică pentru RTV, Becali recunoaşte că oamenii săi "i-au smotocit puţin" pe hoţi. (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/845811/Becali-in-fata-judecatorilor-VIDEO/)

Psihologia şpăgii

2009-03-19T18:38:00.018+02:00

Constatând rezultatele momentane ale poll-ului din dreapta (pe care vă rog să nu il treceţi cu vederea) m-am hotărât să scriu câte ceva despre marele cancer al societăţii româneşti, şpaga. În literatura de specialitate (bloguri, ziare) conceptul de şpagă este întâlnit sub diverse forme (mită, bacşiş, ciubuc, paşalâc. ciumbuşluc, caş, caşcaval, cash, urda, telemea, lapte, kefir, parmezan, verde, alb, roşu, şi cel mai important: etc.). Opinia mea este că nu şpaga este problema fundamentală, ci perpetuarea ei. Problema este percepţia românilor despre şpagă şi anume ca o condiţie sine qua non a reuşitei în societate. Am comparat fenomenul corupţiei cu o formă de cancer pentru că acest fenomen poate ajunge să cuprindă întreg ansamblul social românesc. Nu zic că alte state nu înregistrează cazuri de corupţie, dar acestea in general nu influenţează direct cetăţeanul.
Putem clasifica fenomenul corupţiei în doua tipuri: la nivel înalt (mita) şi la nivel jos (şpaga), în funcţie de scop, suma de bani dată ca mită şi prejudiciul adus statului. Opinia mea este că în toate statele se înregistrează acte de corupţie la nivel înalt (prejudicii mari aduse la nivelul bugetului statului). Unde exista interese, si capitalismul exacerbează interesele, acolo exista corupţie. Interesele unde intervine mita sunt în general cele fianciare şi care ţin de justiţie (plecând de la o faptă care implică manevre financiare gen spălare de bani, deturnare de fonduri, evaziune fiscala, bagat în buzunar, fugit cu banii de la Caritas, mers cu benzina luată din bani publici la munte şi la mare, ş.a.m.d.). Nu vreau să susţin regimurile socialiste, dar ori nu m-am documentat destul, ori nu văd în ce circumstanţe s-ar da mită la nivel înalt, ori nu s-a dezvăluit vreun fenomen major după 89. Cert este că din punct de vedere logic, capitalismul pune bani grei în mainile unora, şi aceştia devin din ce în ce mai dispuşi să apere acei bani (şi să facă mai mulţi) pe căi mai mult sau mai puţin la limita legii. Pot să vă asigur că darea de mită nu a apărut la noi.
O altă poveste apare când discutăm despre corupţia la nivel jos (unde se aduc prejudicii mici statului sau nu de aduc deloc). Este numită la nivel jos pentru că influenţează direct bugetul cetăţeanului, la modul că îi dispar bani din buzunar când trece pe la spital, pe la primărie, când se mai întâlneşte cu poliţaiu, etc. Ca să nu zic că nu m-am documentat deloc, l-am întrebat pe colegul meu de cameră* dacă în SUA se dă şpagă la poliţişti. A zis că nu e voie, poate să iasă foarte urât la tentativă, că de acceptat clar nu o să accepte. La noi, în România, e altă poveste.
Unele forme de şpăguială sunt utile pentru ambele părţi care pun mâna pe ban. Spre exemplu la tren: e convenabil să dai la naş şi pentru călător şi pentru naş. Cine pierde? păi a treia parte care nu pune direct mâna pe ban: CFR (deci statul). Aceeaşi situaţie şi la şpaga pentru evitarea amenzilor contravenţionale (care oricum este o prostie: mai bine nu plăteşti amenda şi nu se întâmplă nimic). De fapt toate formele de şpagă sunt bune pentru partea care primeşte. Dar ce facem cu banii care îi dam la medic şi la funcţionarii publici. Aceia sunt bani daţi pentru ca receptorul şă îşi facă meseria. De fapt şi medicul este un fel de funcţionar public, pentru că mă voi referi aici la medicii din sistemul public de sănătate.
Cică românii dau bani la doctor ca să fie trataţi bine la operaţii. Atenţie! nu am zis "să fie trataţi mai bine". Deci românii cred că daca nu dau şpagă, doctorul o să facă voit o treabă proastă. Nimic mai fals, şi argumentul este simplu: la doctor se dau banii după intervenţie. Deci românul poate scăpa foarte uşor fără să dea bani. Merge la operaţie şi pleacă. Ce poate să faca doctorul? Nimic. Să nu mai amintesc că se da spagă separat la asistente şi la anestezist. Deci cum pot românii să creadă că dând şpagă vor primi un tratament mai bun? Mai mult, din moment ce cred în principiul acesta, de ce nu se duc direct la o clinică privată, unde nu plăteşte Casa de Asigurări, ci direct pacientul, acesta beneficiind implicit de condiţii mai bune. Problema nu este că azi se dă şpagă la spital, ci că şpaga o sa se dea şi mâine şi răspoimâine, pentru că este perpetuată de unele mentalităţi.
Cât despre sisteme, cred că cel comunist a văzut mai multă corupţie la nivel jos decât cel capitalist. De ce? păi dacă economia capitalistă pute banii în mana unor oameni, comunismul pune gestionarea resurselor în mainile unor oameni. Spre exemplu nişte bani să îţi păstreze doamna Marieta de la carmangerie nişte carne bună. De aceea statele care sunt acum în tranziţie (pentru că tranziţia României nu s-a încheiat cu intrarea în UE) au mari probleme legate de corupţie, pe ambele nivele.

*colegul meu a locuit un an în SUA

Şmecherie

2009-03-15T15:01:00.007+02:00

Este vorba despre mineriade, şi despre niste informaţii proaspete.

Priviţi acest montaj:

Deci aici vedem clar cum Iliescu felicita minerii pentru acţiunea lor. Minerii au "pus mâna pe sapă" şi au refăcut nuştiu ce spatiu verde. Când luau pauză de ţigară mai cafteau câte-un student sau intelectual. Vă imaginaţi câtă imbecilie a fost atunci? Dacă Trotski trăia pe vremea aceea si era văzut de proletari probabil era caftit că avea barbă şi ochelari. O manifestare populară de strada "ignora opţiunea poporului". Poporul ignora poporul. Sau săracii folkişti chiar erau fascişti. Minerii primesc suport de la Poliţie, care ţin de Ministerul de Interne, care face parte din Guvern, care este o instituţie a statului România. Iauzi, minerii devastează sediile partidelor aflate în opoziţie (adică toate mai puţin FSN, condus de Ion Iliescu). Armata nu se implică, că doar minerii nu încălcau nici o lege, bătaia organizată fiind aparent legală.
"This is democracy, Iliescu style" este o expresie care catapultează România direct în lumea a treia.

Şi acum, informaţiile proaspete:
http://www.romanialibera.ro/a148519/ion-iliescu-scapat-pentru-sangele-varsat.html

Câţi ani?

2009-03-10T20:12:00.013+02:00

Da, este altă opinie cu privire la cât de multe ştiu românii despre politică. Unii au impresia că parlamentarii nu trebuie să se certe între ei (nu mă refer aici la disputele cu caracter personal, chiar daca acestea pot emana din dezbaterile parlamentare). "Până la urmă ce tot atâta palavrageală?" ar spune Average Ion. Românii aparent nu înţeleg ideea fundamentală a consensului în democraţie (în schimb îşi permit replici de genul "V-a prostit democraţia"). Asta vine ca o continuare a tradiţiei noastre ca popor, popor care, dupa vremea Renaşterii (în Europa de vest, că noi trăiam ca în evul mediu timpuriu), a avut întotdeauna fie o entitate politică de care asculta, fie un model bine definit pe care trebuia sau era forţată să îl imite cât putea de bine (imperiul Otomat, Europa de Vest, URSS, UE). Opinia mea este că libertatea nu este pentru toata lumea; unii chiar nu realizează cât de nedemocratic gandesc.
Spre exemplu, am auzit involuntar în minunatul troleu 69 o replică cu privire la parlamentari: "Ce tot atâtea partide, ca ele nu ştiu decât să se certe". Vina este şi a fostului regim, care a încercat nu numai distrugerea oricăror viziuni democratice pe care le aveam ca naţie, dar a şi împiedicat renaşterea lor în perioada hegemoniei comuniste. Neagu Djuvara a spus că atunci când s-a întors în România (anii 90) a găsit altă naţie. Din moment ce după 20 de ani de democraţie aud afirmaţii atât de deplasate, singura concluzie aparentă este că fostul regim a fost extraordinar de puternic în educarea populaţiei. Dar nu cumva a trecut cam mult timp de la căderea lui? Păi au trecut 20 de ani, iar regimul comunist a durat 41 de ani. Din moment ce românii încă nu înţeleg baza democraţiei, este absurd să predindem că au noţiuni cu privire la tipul regimului politic românesc.
Este clar că majoritatea românilor nu posedă noţiuni cu privire la sistemul de separaţie a puterilor "supt" care trăiesc. Asta s-a văzut cel mai clar la episodul suspendării lui Traian Băsescu. Amintiţi-vă că unii pe la televizor spuneau "eu nu înţeleg ce atâta scandal, e o procedură perfect constituţională". Deci avem persoane care se miră de faptul că se crează circ dintr-o procedura în primul rând legală şi în al doilea rând normală. Vedeţi voi, românii au rămas cu ideea aia veche cum că preşedintele chiar e "şeful" statului, adică el e cel mai şmecher şi nimeni nu îl trage de perciuni. Aici nu îndrăsnesc că afirm că poporul român nu cunoaşte noţiunea de suveranitate populară, pentru că totuşi a trăit atâta timp în Republica Populară Română, a auzit foarte des "Ceauşescu şi poporul", ş.a.m.d. :).
O altă problemă la români sună cam aşa: "Ce fac, dom'le, Băsescu şi (cu) Boc la Cotroceni?". Românii nu înţeleg că preşedintele trebuie să acţioneze ca un arbitru între puteri şi între partide, mediind eventualele conflicte. Dacă preşedintele este unul pasiv, măi dragă române, nu îţi convine că cica ia salar şi nu prestează. Însă dacă şeful statului este activ şi se implică în guvernare, românul crede că este "sforarul ţării" sau mafiot.
În concluzie, această opinie generală nu poate fi generalizată, şi sunt conştient că unele aspecte nu se pot aplica nici măcar unui sfert din populaţia ţării, dar sunt de părere că însuşi existenţa ideii trebuie să ne dea de gândit.

The Crysis of Credit Visualised

2009-03-06T19:00:00.003+02:00

Nu pot aprofunda fenomenul din perspectiva sa tehnică pentru ca nu am noţiuni financiare temeinice, dar nu pot sa nu postez clipul acesta, dintr-o oarecare solidaritate cu adeptii teoriei conspiratiei (grup din care cu toţii am făcut parte la un moment dat) dar şi pentru o mai bună înţelegere a noţiunii. Aparent suntem în criză, televizorul trăncăne, o integrăm în tot felul de bancuri despre femei şi RATB, dar cât de mult o simţim?

http://vimeo.com/3261363

Constituţia

2009-03-04T22:51:00.012+02:00

Studiind recent un text despre Constituţia României şi reviziurea acesteia (Ioan STANOMIR, După 1989) am hotărât să scriu câte ceva despre actul fundamental, şi anume recepţia acestuia de către cetăţeni. Myessayspace promite cat de curând un sondaj de opinie despre cunoştintele românilor ordinari cu privire la Constiuţie (am pile la sociologie), poate chiar şi un interviu cum erau la Cronica Cârcotaşilor gen întreb oamenii de pe stradă ce ştiu despre Constituţie (am pile şi la regie)
Să nu care cumva să creadă cineva că eu traiesc in lumea mea şi ma astept ca tot românul să stie ce prevede fiecare alineat. Bineînţeles că nu toţi sunt jurişti. Nu asta e ideea centrală a opiniei mele. Problema e că românskii nu cunosc practic ideea generală a constituţiei. Să ne imaginăm următorul scenariu:
Ion deschide Constituţia... citeşte primul articol. Se întreabă de ce este Constituţia atat de importantă. Că doar toţi prietenii lui ştiu că România este stat naţional, başca a auzit şi de la ta'su că suntem republică populară şi democrată. Apoi corelează acest lucru cu o ştire TV despre Curtea Constituţionala. Hehe.. ce uşoară o fi politica..

Opinia mea este următoarea: Românii habar nu au ce face constituţia şi de ce este pusă. Vreau să amintesc doar că Rusia a avut prima Constituţie democratică în 1993. Nu cumva se corelează acest fapt cu regimurile de acolo? Ba da. Tarii nu au acordat nici o constituţie poporului, au putut să se afunde în autocraţie o buna perioada de timp. Revoluţia din februarie la fel... nexam. Apoi regimul socialist a facut el o constituţie, dar ceva imi spune ca doar pentru a-şi conferi un plus de legitimitate. Nu mă pronunţ cu privire la constituţia lor din 1993 pentru că nu sunt expert, dar din punct de vedere al circumstanţelor sale, ar trebui să fie una democratică (probabil).
Până la urmă Constituţia nu trebuie tratată ca o lege oarecare numărul xxx (porno, ştiu) din 1991. Este numită lege fundamentală pentru că uneori nu funcţionează ca o normă, ci este o colecţie să zicem de linii generale care stau la fundaţia regimului nostru. Constituţia este un fel de contract social între cetăţeni cu drepturi şi stat care va garanta acele drepturi. Automat acel stat nu poate fi autocratic, pentru că un autocrat prin definiţie încalcă drepturile fundamentale (la libertate spre exemplu). Cum putem avea un electorat performant şi interesat de viaţa publică dacă acesta nu cunoaşte pe ce este fundamentată această viaţă. În plus cum am putut supune la referendum o revizuire a constituţiei când cei care votează habar nu au ce votează (ştiu că a fost o campanie masivă de informare, dar nu s-a insistat pe ideea fundamentală a constituţiei, ci mai mult pe modificări aduse formei din 1991.
Bineînţeles că românii cred că politicienii fac ce vor. Din păcate chiar şi unii oameni de vârsta mea cred asta. Practic consideră pe buna dreptate că parlamentarii au puterea, spre exemplu să facă o lege prin care li se acorda nush ce spor că lucrează intr-o clădire construită ca monument.
Eu cred că puţine noţiuni asupra ideii de constituţie (pana şi titlul e sugestiv: constituţie vine de la constituire (a statului)) sunt de mare valoare pentru cetaţean în primul rând şi pentru viaţa politică, şi primul care trebuie să se sesizele este sectorul ONG-urilor.
În încheiere, vreau să amintesc de un clip care a circulat pe youtube şi a fost primit foarte bine:

de fapt, ideea centrală a filmului, autoritarismul (mulţi nu cred că s-au prins, doar au considerat că e bine să retrimită mass-ul) nu se rezolvă mergând la vot, ci înţelegând principalul mecanism de restricţie.

PS: Nu am vorbit despre statul de drept

Fişa postului (primului post)

2009-03-03T22:41:00.000+02:00

Decizia de a face publice ideile personale vine în urma constatării că nu ma pot dezlipi de turmă. Toţi colegii au blog. Toţi profesorii au blog. Aparent toată lumea are blog. Realizez că posed, totuşi, un spirit de turmă oarecum raţional: deşi am fost parcă obligat de blogul unei colege, am stat o ţâră şi am cugetat.
NU ÎMI FAC BLOG PENTRU CĂ ALTFEL RĂMÂN ÎN URMA, de parcă blogul e un implant cyborg din secolul XXIV jumate, ci mi-am făcut blog pt ca 1. îl văd util în publicarea ideilor mele şi 2. nu ma costă nimic. "GREAT SUCCESS!!!!"
Totuşi, eseurile (opiniile) mele nu pot fi luate în seama de către mediul academic. De ce? Pentru că vor fi probabil hilare, eu recunoscându-mi limitele şi cruditatea ideilor. Nu că aş fi vreun Hobbes, dar recunosc că mai am mult de lucru, blogul acesta fiind un experiment personal în primul rând. Îmi place totuşi să mă prostesc: îmi atribui metafora de "diamant neşlefuit" (zambesc singur 10 secunde)
Ura şi la gara!