Este lucrarea mea de semestru la un curs.
http://www.4shared.com/file/214857407/e2ffa4c0/fed_si_devolutie.html
04 februarie 2010
28 ianuarie 2010
România în cadrul Ligii Națiunilor
Ce a însemnat pentru România statutul de membru al Ligii Naţiunilor în măsura în care aceasta îşi desăvârşise idealul naţional şi devenise cu adevărat stat naţiune?
Niciodată în istorie omenirea nu a fost mai oripilată de propriile gesturi decat după Primul Război Mondial. Atât de mare şi sângeros a fost încât s-a considerat cu toată naivitatea că acesta a fost războiul care va încheia toate războaiele. Dacă pacea se conturează ca stare socială în corelaţie cu antagonista sa, războiul atunci cu cât un război este mai lung, mai sângeros, mai industrializat, mai tehnologizat, ş.a.m.d. cu atât dorinţa de pace devine mai aprinsă. Prin dorinţă de pace aprinsă nu mă refer la faptul că foarte mulţi oameni doreau pacea, ci că oamenii care doreau pacea doreau una stabilă, în condiţiile în care Europa, prin definiţie, nu a cunoscut asemenea stare. Odată încheiat, un război de asemenea amploare trebuia evitat. Mai mult decât atât, o entitate mai puternică decât un stat va fi însărcinată cu evitarea războiul, indiferent de magnitudinea acestuia. România a fost membru fondator al acestei organizaţii numită foarte frumos „Liga Naţiunilor” sau „Societatea Naţiunilor” şi s-a retras din aceasta odată cu moartea acesteia, începutul unei conflagraţii mondiale şi mai mare decât prima, cel de-al Doilea Război Mondial. Am început spunând că niciodată omenirea nu a fost mai scârbită de ea înseşi decât după Marele Război. Spun asta pentru că un război de o asemenea întindere şi număr de soldaţi implicaţi nu a existat şi avea probabil o dimensiune oarecum distopică. Al Doilea Război Mondial a adus diferenţe de miză, de tehnică, de cruzime dar în esenţă este exact ceea ce îi spune numele: al doilea război mondial după primul. De aceea Societatea Naţiunilor a avut un rol fundamental în încercarea de a stabiliza noua Europă. În cele ce urmează voi încerca să surprind, în sensul unei identificări-listări, beneficiile României de pe urma Ligii, menţionând din start că nu mă aştept să descopăr avantaje pragmatice (fonduri, ajutoare, etc.). De aceea am hotărât să întind puţin tema studiului şi să vorbesc despre ce înseamnă a fi în Societatea Naţiunilor şi pe ce direcţii se poate considera organizaţia respectivă ca o „marcă” a unui stat. Putem lua în calcul prestigiul ca un avantaj a faptului de a fi membru, aşa cum a spus Nicoale Titulescu: „Permiteţi-mi să vă exprim adânca mea recunoştinţă pentru marea cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal încredinţând, prin voturile dumneavoastră, înalta demnitate de preşedinte al celei de-a 11-a Adunare a Societăţii Naţiunilor . Beneficiile decurc din corelarea statutului de membru cu faptul că România ieşise victorioasă din Marele Război, câştigase teritorii suficiente pentru a uni românii sub un singur stat şi avea nevoie de protecţie serioasă pentru că aceste teritorii reprezentau o miză la fel de importantă pentru statele vecine . În plus, Liga uneşte majoritatea statelor influente din lume şi se declară un for de discuţii în spiritul arbitrajului, al consensului şi al dreptăţii. Deci statele membre sunt cel puţin văzute din exterior ca fiind mânate de aceleaşi valori.
Lucrearea academică care a stat la baza proiectului meu este o colectie de redări sub formă de text ştiinţific a unor conferinţe care au avut loc în perioada interbelică. Intitulate simplu “Politica Externă a României”, acestea au rolul de a familiariza publicul român cu noile condiţii ale României în raport cu lumea de dupa 1918. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român, incepe discursul sau prin transpunerea ideei de ordine constituţionala la sfera internaţionala. Prin asta consideră că aşa cum fiecare stat are o ordine constituţionala interioara pe care o respecta ca fiind singura varianta raţionala, acel stat trebuie să respecte şi ordinea externă. Prin ordine externă nu înţelegem o dimensiune străină statului, ci un nivel care îl include şi pe acesta. Deci toate statele care alcătuiesc ordinea externă sunt responsabile de aceasta în aceeaşi măsură în care beneficiază de aceasta. Prin ordine externă „constituţională” înţeleg reglementarea acestei ordin sub forma legiferării, imparţialităţii şi echidistanţei. Unele state noi formate dupa Primul Război Mondial au trecut în constituţie adeziunea la Societatea Naţiunilor tocmai pentru a face din aceasta o trăsătură naţională şi pentru a recunoaşte noua ordine formată ca parte a statului. Adeziunea la aceasta instituţie înseamnă mai mult decât atât. Gusti citează din Constituţia Cehoslovaciei: „Noi, Naţiune cehoslovacă, proclamăm ... că înţelegem a face parte din Societatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, paşnic, democrat şi progresist”.
Pentru început, Gusti lămureşte că Societatea Naţiunilor nu este, ca şi concept, nouă, ci este doar ultima evoluţie a păcii – „Dacă istoria înregistrează o tradiţie bogată a rasboaelor, apoi nu trebuie uitat, că în acelaş timp avem tot o atât de veche tradiţie a păcii. Dacă răsboiul este străvechiu, tot aşa dela început a fost şi nostalgia popoarelor pentru pace” . Prin asta înţeleg că mijloacele de menţinere a păcii se schimbă imediat în funcţie de mijloacele războiului (inclusiv modul şi circumstanţele în care s-a declanşat, miza, metodele de luptă, tehnologia folosită, gradul de industrializare al violenţei). În acest sens, autorul sugerează că Liga este ultima evoluţie a păcii, declanşată după finalul ultimului război. Implicit, a fi stat membru înseamna a fi stat iubitor de pace, şi Liga era singura instituţie care hotăra care popoare sunt iubitoare de pace şi care sunt agresor. România a fost văzută aproape tot timpul ca pacifistă.
Şi dacă despre Primul Război Mondial s-a crezut că va pune capăt tuturor războaielor, Liga (ca rezultat al acestui război) este concepută pentru asigura acest lucru. Urmează o trecere în revistă a epocilor istorice şi principiile dezvoltate în acele perioade care stau la baza Ligii. Această istorisire are rolul de a sublinia că proiectul a existat tot timpul în mintea omului, dar acesta nu a îndrăznit niciodata, pe parcursul istoriei, să-l materializeze, să-l scoată din sfera utopicului. În interpretarea prelegerii lui Gusti, Primul Război Mondial apare ca o palmă dată omenirii pentru că aceasta nu a aplicat, nu a aplicat în întregime sau a aplicat prea tarziu seria de principii raţionale legate de pace . Nu voi insista foarte mult asupra acestor principii pentru că nu fac obiectul strict al lucrării, dar ele includ, printre altele siguranţa colectivă, puterea egala a statelor, balanta puterii, unificarea armatelor europei şi chiar a statelor într-un sistem federal.
Pentru ca o Societate a Naţiunilor să existe trebuie în primul rând să existe naţiunile. După Revoluţia Franceză, proiectul începe să nu mai fie trecut cu tăcerea sau ironizat. Principalul indicator ideologic al importanţei naţiunii din perspectiva razboiului, spune Gusti, este decretul din 22 Mai 1790, prin care naţiunea franceză declară că nu va mai declanşa războaie de cucerire şi nu va folosi forţa împotriva libertăţii vreunui popor. Apoi autorul ia în discuţie proiectul lui Kant căruia îi vede caracterul avangardist. Întrebarea este: deşi proiectul a putut fi aplicat cu nenumărate ocazii, de ce s-a amânat? Răspunsul pe care îl desprind este că deşi elitele erau conştiente de un asemenea proiect, nu îi puteau atribui un caracter realist, şi de aceea au optat pentru forme intermediare – „ ... atmosfera pentru înfăptuirea unei Societăţi a Naţiunilor era pregătită, de ce totuş ea nu s-a realizat? Pentru că nu sunase încă ceasul Societăţii Naţiunilor! Lumea politică a timpului se găsea sub vraja unei alte formule, ce o încânta: Politica echilibrului Puterilor” . Gusti vede aceasta formula ca una strict utopica pentru că nu are elemente clare după care se poate cuantifica puterea într-o măsură mai precisă decât cea a bunului simţ. În plus odată stabilit, echilibrul este foarte uşor distrus: Kant, spune Gusti, face analogie la casa lui Swift: era atat de echilibrată arhitectural încât s-a dărâmat atunci când o vrabie s-a aşezat pe aceasta. Urmează o prezentare de principii care s-au dovedit adevărate pe parcursul scurtei istorii a Ligii, principii cu care suntem familiari. Partea a doua a textului are forma unui Adaos, o completare după trei ani şi îşi găseste fundamentele în semnarea Protocolului Societăţii Naţiunilor (Protocolul de la Geneva). Protocolul, spune autorul, este de o importantă fundamentală pentru că aduce greutate Pactului, aprofundează ideile acestuia şi regularizează acţiunea organizaţiei. Protocolul acopera foarte bine idea prevenţiei vreunui război, declararea unui stat „agresor”. România deşi vede imperfecţiunile Protocolului, nu are motive puternice de obiecţie, în mare parte pentru că acesta elimina distincţia între state mari şi state mici. Voi discuta mai târziu în detaliu importanţa eliminării acestei distincţii. Nemulţumirile semnalate de Britanici includeau amănunte tehnice dar şi de principiu (statele nu au dreptul de a lua toate măsurile de apărare în cazul unui conflict cu un vecin, unui stat agresor nu i se poate atenta la independenta, statul agresor va plati doar cheltuielile razboiului şi nu va putea pierde teritorii, lipsa încercării de a elimina definitiv războiul). Aceste nemulţumiri nu fac din protocol - şi deci din proiect - un drum închis aşa cum autorul crede că gândesc britanicii, ci au menirea de a sublinia cât de grea este construcţia unui edificiu al păcii. Trebuie făcută aici distincţia între principii şi metode. Principiile Societăţii Naţiunilor nu pot fi neglijate de orice minte raţională, iar metodele au tot dreptul să fie corectate. Ceea ce mulţi nu au putut previzui este faptul că o conflagraţie şi mai mare decât Marele Război îşi va avea o parte din fundamente chiar în metodele folosite în slujba acestor principii.
Primirea României a însemnat confirmarea faptului că noi suntem de acord cu principiile organizaţiei. Aceste principii nu sunt o sumă sau o intersecţie a principiilor actuale ale membrilor, ci mai mult decât atât, o mulţime care asigură pacea. Scopul principal al Ligii Naţiunilor era asigurarea păcii. Obiecţia legată de al Doilea Război Mondial este o obiecţie, repet, la metode, şi anume la faptul că metodele nu erau suficiente pentru perpetuarea păcii. În altă ordine de idei putem formula ipoteza referitoare la faptul că statele care au pornit a doua conflagraţie mondiala nu erau conduse de oameni care au beneficiat de suportul populaţiei. Sunt de părere că toate popoarele care au fost membre în Ligă cred în democraţie, în libertate, în pace, ş.a.m.d . dar conducerea politică nu a reflectat întotdeauna aceste idealuri. În momentul în care conducerea politică tinde către război, singurele bariere sunt cele care ţin de metode şi nu de idealuri. Cred că beneficiul meta-fizic pe care l-a avut România din aderarea la Liga Naţiunilor a fost unul de prestigiu, pentru că acest gest a însemnat o afirmare de principii, principii care corespundeau cu cele ale lumii civilizate. Deci a fi membru în Liga Naţiunilor poate însemna, cred eu, a fi integrat în lumea statelor civilizate, iar eu asta cred că a făcut România.
Voi încerca să arăt că interesul naţional s-a putut desăvârşi cel mai bine în cadrul instituţional creat de Societatea Naţiunilor, asta aducând un beneficiu net Regatului României ca membru al acestei organizaţii internaţionale. Pe această direcţie, cel mai important aspect al Ligii este faptul că elimină formal distincţia între state mici şi state mari. Nu trebuie să mai menţionez că România a fost şi probabil încă este un stat mic, din punct de vedere al puterii. Hans Morgenthau: „soarta neutralităţii statelor mici nu va fi decisă de acestea, ci de Marile Puteri, decizii luate pe baza intereselor lor reale sau prezumate, nu pe baza formulelor legale şi a principiilor ideologice” . Faptul că toate statele membre aveau aceeaşi putere legală de decizie împiedică pentru totdeauna cel puţin neglijarea sau ignorarea unora de către ceilalţi. Andrei Miroiu formulează o teză prin care explică clasificarii puterilor. Pentru a înţelege beneficiile aduse de Societatea Naţiunilor Regatului Român trebuie să înţelegem sistemul pe care aceasta îl înlocuieşte. Sistemul realist al relaţiilor internaţionale îşi permite să clasifice statele cu ajutorul unor criterii materiale, palpabile, uneori chiar măsurabile. „Criteriile cu care se operează îndeosebeşte în catalogarea unei puteri ca fiind un actor esenţial sunt legate de întinderea capacităţilor materiale şi manageriale, întinderea intereselor sale, capacitatea de a face faţă unui conflict armat major şi importanţa diplomatică relative. Definiţiile cu care se operează au în calcul fie prioritar unui dintre aceste criterii, fie o combinaţie dintre acestea” . Întotdeauna se vor lua în calcul toate criteriile în încercarea de a ierarhiza puterile. Definiţiile formulate care să tragă o linie intre state mari şi state mici folosind criteriile mai sus amintite nu prea îşi au sensul, sunt contradictorii. De-a lungul istoriei s-a încercat o legiferare, o formalizare dar acesta nu a avut niciodata pretenţia la universalitate. Nu putem spune ca o certitudine, spre exemplu, că un stat devine o mare putere dacă are o populaţie mai mare de 250 de milioane de locuitori, sau dacă efectivele militare depăşesc un anumit număr. Cel mai corect este, în viziunea mea, să luăm în calcul cum se situează statele în procesele de negocieri: Franţa, spre exemplu, a fost văzută tot timpul ca o Mare Putere din bun simţ. România, nu. Faptul că Liga Naţiunilor acordă putere formală egală tuturor statelor membre (state precum Honduras, Uruguay) nu înseamnă că un scenariu în care Guatemala se opune Rusiei, Franţei şi Angliei devine foarte posibil ci mai degrabă interesul Guatemalei va fi luat în calcul într-o măsură de restul statelor atunci când acestea vor lua o decizie importantă care va afecta întreaga comunitate de state membre ale Ligii. În aceeaşi situaţie este şi România. Aderarea la Liga Naţiunilor a însemnat pentru poporul român sfârşitul teoretic al perioadei în care acesta a fost amenţat din toate părţile de interesele marilor puteri (Imperiul Otomat, Rusia, Austro-Ungaria) şi nu s-a putut dezvolta din această cauză.
Să ne gândim doar la faptul că România abia îşi desăvârşise unitatea naţională prin Marea Unire din 1918. Liga Naţiunilor era, la vremea actuala, cel mai puternic garant al păcii şi deci al menţinerii integrităţii teritoriale deoarece propunea primatul dreptului în relaţiile internaţionale şi dezminţea politica de forţă. Asta a făcut ca Regatul Român să stea în faţa Ungariei pentru situaţia Transilvaniei. Ungaria a acuzat România că discriminează proprietarii de pământuri maghiari fată de cei români în chestiunea reformei agrare. România a făcut o reformă agrară sub forma unor exprorpieri în Vechiul Regat, exproprieri pe care le-a întins în teritoriile noi căpătate după război. Nicoale Titulescu trimite o scrisoare Ligii pentru a lămuri situaţia şi a dezminţi acuzaţiile guvernului de la Budapesta. România a fost acuzată că discriminează proprietarii funciari maghiar în raport cu cei români atunci când li se expropriază pământul, cu alte cuvinte că România duce o politică de demaghiarizare a Transilvaniei. Din moment ce reforma agrară s-a făcut pornind de la legislatie, aceasta poate părea injustă pentru unii, dar cert este că este aceeaşi pentru toţi, spune Titulescu, pentru că nu face distincţe din punct de vedere al naţionalităţii. Fac obiectul exproprierii şi optanţii unguri şi proprietarii români. Titulescu spune, în apărarea Regatului Român că Ungaria extrage din legislaţie doar câteva articole şi le discută ca şi cum acestea nu s-ar aplica şi cetăţenilor români : cel legat de absenteism şi de preţ. Autorul scrisorii admite că unele principii sunt arbitrare dar trebuie să se facă o serie de distincţii pentru a justifica exproprierea. Principiul absenteismului îşi propune să împartă proprietarii în interesaţi şi neinteresaţi. În Vechiul Regat Românesc au fost expropriaţi cei care şi-au dat în arendă pământul între 1910-1920, indiferent dacă au fost sau nu în ţară. În Transilvania, legea agrară declară absent un proprietar care nu a fost în România între 1 decembrie 1918 şi 21 martie 1921 şi i se expropriază domeniul. România înţelege frustrarea Ungariei din cauza retroactivităţii legii, dar linia de argumentare este că legea se aplică retroactiv şi pentru români. În fapt, restul textului care ţine de chestiunea absenteismului demonstrează că proprietarii maghiari au pierdut în fapt foarte puţin pământ prin aceasta metoda, grosul fiind expropriat pentru motive ordinare, motive pe care Ungaria nu le-a atacat. Legat de preţ, partea Maghiară a fost nemulţumită că exproprierile s-au făcut în lei, deşi ei au cerut aur, pe motiv că nu au încredere în moneda României. Argumentul e acelaşi: legea nu face discriminare în funcţie de naţionalitate. România nu a putut plăti in valută din cauza perioadei imediate de după război, deoarece avea nevoie de aceasta pentru plăţi externe. Este absurd ca Ungaria să ceară aur de la o economie pe care nu o văd stabilă: „Cereţi imposibilul! În întreaga dumneavoastră cerere, n-aţi făcut decât să cereţi imposibilul! Şi tare mă tem că cereţi cu bună ştiinţă imposibilul.” . Adeziunea la Ligă a fost de o importanţă fundamentală pentru Romănia din perspectiva securităţii. De aceea, România a fost foarte vocală şi la episoadele Conferinţelor pentru declararea agresorului.
Odată primită în Societatea Naţiunilor, România adera la toate organismele internaţionale asociate cu Societatea. Dintre acestea, cea care a adus cele mai multe beneficii României este Organizaţia Internaţională a Muncii. Un studiu foarte bun al ideilor vremii cu privire la Organizaţia Internaţională a Muncii este realizat de Gr. L. Trancu-Iaşi sub formă de conferinţă, redată în volumul „Politica Externă a României, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”. Autorul identifică principiile acestei organizaţii ca principii pe care membri acesteia trebuie să îi implementeze urgent. Principiile pot fi privite ca „de stânga”, dar ele sunt mai mult nişte idei care apropie societatea de justiţie socială. Societatea Naţiunilor recunoaşte cu valoare de adevăr ideea că idealul suprem al său: pacea nu poate avea loc în lipsa justiţiei sociale. Organizaţia Internaţională a Muncii pur şi simplu veghează deci la aducerea justiţiei sociale prin perspectiva condiţiilor de muncă. România ca membru al Organizaţiei înregistrează beneficii pe domeniul justiţiei sociale şi are dreptul de decizie asupra acestor măsuri. Prima problemă sesizată este cea a durăţii lucrului în sensul orelor petrecute la servici. Urmează o listă cu toate reglementările discutate şi integrate în legislaţia statelor membre, aşa cum sunt reproduse de Andrei Popescu şi Mircea Duţă . Prima convenţie stabileşte timpul maxim de lucru la 8 ore pe zi şi 48 de ore pe săptămână, salariaţii având dreptul la 24 de ore consecutive pentru repaos. Patronul va publica orele de lucru şi nu are dreptul să cheme un angajat în afara orelor dacă acesta nu este de acord să vină să muncească pentru ore suplimentare (a fost reglementat şi statutul orelor suplimentare). A doua reglementare vine pe direcţia prevenţiei şomajului şi implică coordonarea tuturor birourilor de plasare a forţei de muncă la nivel naţional. În afara de asta, plasamentul şomerilor va fi gratuit iar din birou vor face parte şi reprezentanţii patronajului. A treia măsură importantă protejează femeile aproape de naştere, le garantează dreptul la concediu plătit prin indemnizaţie din bani publici, de la 6 săptămâni înainte travaliului până la 6 săptămâni după naştere. Celelalte prevederi sunt la fel de importante dar au un caracter previzibil (protecţia femeilor şi a copiilor de diverse vârste, asigurarea repaosului săptămânal de 24 de ore consecutive, asigurarea de boală a angajaţilor, ş.a.m.d.).
În concluzie, România a avut beneficii multiple generate de faptul că a fost membru al Societăţii Naţiunilor, chiar dacă această organizaţie a eşuat în misiunea supremă. Părerea mea este că trebuie să privim Liga în termeni de beneficii imediate, generate de aceasta pe direcţia păcii şi justiţiei sociale, chiar dacă în final Războiul Mondial s-a declanşat încă odată. Cum spuneam la început, chestiunea asigurării păcii este una de metode şi nu de principiu. Beneficiile României de pe urma Societăţii ţin de prestigiu internaţional, de relaţii bune cu vecinii, de justiţie socială şi probabil cele mai importante de creşterea puterii pe plan internaţional.
BIBLIOGRAFIE
• MIROIU, Andrei, Balanţă şi Hegemonie: România în politica mondială, 1913 – 1989, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
• MORGENTHAU, Hans J., International Affairs: The Ressurection of Neutrality in Europe”, The American Political Science Review, vol. 33, nr. 3
• ONCESCU BELEŞTEI, Mircea, Reconstrucţia Financiară a Europei, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929
• Politica Externă a României – 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Institutul Social Român, Bucureşti, 1926
• POPESCU, Andrei şi DUŢĂ, Mircea, Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Munii ratificate de România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997
• SCUTARU, Ioan, România şi Marile Puteri, editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucuresti, 1999,
Niciodată în istorie omenirea nu a fost mai oripilată de propriile gesturi decat după Primul Război Mondial. Atât de mare şi sângeros a fost încât s-a considerat cu toată naivitatea că acesta a fost războiul care va încheia toate războaiele. Dacă pacea se conturează ca stare socială în corelaţie cu antagonista sa, războiul atunci cu cât un război este mai lung, mai sângeros, mai industrializat, mai tehnologizat, ş.a.m.d. cu atât dorinţa de pace devine mai aprinsă. Prin dorinţă de pace aprinsă nu mă refer la faptul că foarte mulţi oameni doreau pacea, ci că oamenii care doreau pacea doreau una stabilă, în condiţiile în care Europa, prin definiţie, nu a cunoscut asemenea stare. Odată încheiat, un război de asemenea amploare trebuia evitat. Mai mult decât atât, o entitate mai puternică decât un stat va fi însărcinată cu evitarea războiul, indiferent de magnitudinea acestuia. România a fost membru fondator al acestei organizaţii numită foarte frumos „Liga Naţiunilor” sau „Societatea Naţiunilor” şi s-a retras din aceasta odată cu moartea acesteia, începutul unei conflagraţii mondiale şi mai mare decât prima, cel de-al Doilea Război Mondial. Am început spunând că niciodată omenirea nu a fost mai scârbită de ea înseşi decât după Marele Război. Spun asta pentru că un război de o asemenea întindere şi număr de soldaţi implicaţi nu a existat şi avea probabil o dimensiune oarecum distopică. Al Doilea Război Mondial a adus diferenţe de miză, de tehnică, de cruzime dar în esenţă este exact ceea ce îi spune numele: al doilea război mondial după primul. De aceea Societatea Naţiunilor a avut un rol fundamental în încercarea de a stabiliza noua Europă. În cele ce urmează voi încerca să surprind, în sensul unei identificări-listări, beneficiile României de pe urma Ligii, menţionând din start că nu mă aştept să descopăr avantaje pragmatice (fonduri, ajutoare, etc.). De aceea am hotărât să întind puţin tema studiului şi să vorbesc despre ce înseamnă a fi în Societatea Naţiunilor şi pe ce direcţii se poate considera organizaţia respectivă ca o „marcă” a unui stat. Putem lua în calcul prestigiul ca un avantaj a faptului de a fi membru, aşa cum a spus Nicoale Titulescu: „Permiteţi-mi să vă exprim adânca mea recunoştinţă pentru marea cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal încredinţând, prin voturile dumneavoastră, înalta demnitate de preşedinte al celei de-a 11-a Adunare a Societăţii Naţiunilor . Beneficiile decurc din corelarea statutului de membru cu faptul că România ieşise victorioasă din Marele Război, câştigase teritorii suficiente pentru a uni românii sub un singur stat şi avea nevoie de protecţie serioasă pentru că aceste teritorii reprezentau o miză la fel de importantă pentru statele vecine . În plus, Liga uneşte majoritatea statelor influente din lume şi se declară un for de discuţii în spiritul arbitrajului, al consensului şi al dreptăţii. Deci statele membre sunt cel puţin văzute din exterior ca fiind mânate de aceleaşi valori.
Lucrearea academică care a stat la baza proiectului meu este o colectie de redări sub formă de text ştiinţific a unor conferinţe care au avut loc în perioada interbelică. Intitulate simplu “Politica Externă a României”, acestea au rolul de a familiariza publicul român cu noile condiţii ale României în raport cu lumea de dupa 1918. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român, incepe discursul sau prin transpunerea ideei de ordine constituţionala la sfera internaţionala. Prin asta consideră că aşa cum fiecare stat are o ordine constituţionala interioara pe care o respecta ca fiind singura varianta raţionala, acel stat trebuie să respecte şi ordinea externă. Prin ordine externă nu înţelegem o dimensiune străină statului, ci un nivel care îl include şi pe acesta. Deci toate statele care alcătuiesc ordinea externă sunt responsabile de aceasta în aceeaşi măsură în care beneficiază de aceasta. Prin ordine externă „constituţională” înţeleg reglementarea acestei ordin sub forma legiferării, imparţialităţii şi echidistanţei. Unele state noi formate dupa Primul Război Mondial au trecut în constituţie adeziunea la Societatea Naţiunilor tocmai pentru a face din aceasta o trăsătură naţională şi pentru a recunoaşte noua ordine formată ca parte a statului. Adeziunea la aceasta instituţie înseamnă mai mult decât atât. Gusti citează din Constituţia Cehoslovaciei: „Noi, Naţiune cehoslovacă, proclamăm ... că înţelegem a face parte din Societatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, paşnic, democrat şi progresist”.
Pentru început, Gusti lămureşte că Societatea Naţiunilor nu este, ca şi concept, nouă, ci este doar ultima evoluţie a păcii – „Dacă istoria înregistrează o tradiţie bogată a rasboaelor, apoi nu trebuie uitat, că în acelaş timp avem tot o atât de veche tradiţie a păcii. Dacă răsboiul este străvechiu, tot aşa dela început a fost şi nostalgia popoarelor pentru pace” . Prin asta înţeleg că mijloacele de menţinere a păcii se schimbă imediat în funcţie de mijloacele războiului (inclusiv modul şi circumstanţele în care s-a declanşat, miza, metodele de luptă, tehnologia folosită, gradul de industrializare al violenţei). În acest sens, autorul sugerează că Liga este ultima evoluţie a păcii, declanşată după finalul ultimului război. Implicit, a fi stat membru înseamna a fi stat iubitor de pace, şi Liga era singura instituţie care hotăra care popoare sunt iubitoare de pace şi care sunt agresor. România a fost văzută aproape tot timpul ca pacifistă.
Şi dacă despre Primul Război Mondial s-a crezut că va pune capăt tuturor războaielor, Liga (ca rezultat al acestui război) este concepută pentru asigura acest lucru. Urmează o trecere în revistă a epocilor istorice şi principiile dezvoltate în acele perioade care stau la baza Ligii. Această istorisire are rolul de a sublinia că proiectul a existat tot timpul în mintea omului, dar acesta nu a îndrăznit niciodata, pe parcursul istoriei, să-l materializeze, să-l scoată din sfera utopicului. În interpretarea prelegerii lui Gusti, Primul Război Mondial apare ca o palmă dată omenirii pentru că aceasta nu a aplicat, nu a aplicat în întregime sau a aplicat prea tarziu seria de principii raţionale legate de pace . Nu voi insista foarte mult asupra acestor principii pentru că nu fac obiectul strict al lucrării, dar ele includ, printre altele siguranţa colectivă, puterea egala a statelor, balanta puterii, unificarea armatelor europei şi chiar a statelor într-un sistem federal.
Pentru ca o Societate a Naţiunilor să existe trebuie în primul rând să existe naţiunile. După Revoluţia Franceză, proiectul începe să nu mai fie trecut cu tăcerea sau ironizat. Principalul indicator ideologic al importanţei naţiunii din perspectiva razboiului, spune Gusti, este decretul din 22 Mai 1790, prin care naţiunea franceză declară că nu va mai declanşa războaie de cucerire şi nu va folosi forţa împotriva libertăţii vreunui popor. Apoi autorul ia în discuţie proiectul lui Kant căruia îi vede caracterul avangardist. Întrebarea este: deşi proiectul a putut fi aplicat cu nenumărate ocazii, de ce s-a amânat? Răspunsul pe care îl desprind este că deşi elitele erau conştiente de un asemenea proiect, nu îi puteau atribui un caracter realist, şi de aceea au optat pentru forme intermediare – „ ... atmosfera pentru înfăptuirea unei Societăţi a Naţiunilor era pregătită, de ce totuş ea nu s-a realizat? Pentru că nu sunase încă ceasul Societăţii Naţiunilor! Lumea politică a timpului se găsea sub vraja unei alte formule, ce o încânta: Politica echilibrului Puterilor” . Gusti vede aceasta formula ca una strict utopica pentru că nu are elemente clare după care se poate cuantifica puterea într-o măsură mai precisă decât cea a bunului simţ. În plus odată stabilit, echilibrul este foarte uşor distrus: Kant, spune Gusti, face analogie la casa lui Swift: era atat de echilibrată arhitectural încât s-a dărâmat atunci când o vrabie s-a aşezat pe aceasta. Urmează o prezentare de principii care s-au dovedit adevărate pe parcursul scurtei istorii a Ligii, principii cu care suntem familiari. Partea a doua a textului are forma unui Adaos, o completare după trei ani şi îşi găseste fundamentele în semnarea Protocolului Societăţii Naţiunilor (Protocolul de la Geneva). Protocolul, spune autorul, este de o importantă fundamentală pentru că aduce greutate Pactului, aprofundează ideile acestuia şi regularizează acţiunea organizaţiei. Protocolul acopera foarte bine idea prevenţiei vreunui război, declararea unui stat „agresor”. România deşi vede imperfecţiunile Protocolului, nu are motive puternice de obiecţie, în mare parte pentru că acesta elimina distincţia între state mari şi state mici. Voi discuta mai târziu în detaliu importanţa eliminării acestei distincţii. Nemulţumirile semnalate de Britanici includeau amănunte tehnice dar şi de principiu (statele nu au dreptul de a lua toate măsurile de apărare în cazul unui conflict cu un vecin, unui stat agresor nu i se poate atenta la independenta, statul agresor va plati doar cheltuielile razboiului şi nu va putea pierde teritorii, lipsa încercării de a elimina definitiv războiul). Aceste nemulţumiri nu fac din protocol - şi deci din proiect - un drum închis aşa cum autorul crede că gândesc britanicii, ci au menirea de a sublinia cât de grea este construcţia unui edificiu al păcii. Trebuie făcută aici distincţia între principii şi metode. Principiile Societăţii Naţiunilor nu pot fi neglijate de orice minte raţională, iar metodele au tot dreptul să fie corectate. Ceea ce mulţi nu au putut previzui este faptul că o conflagraţie şi mai mare decât Marele Război îşi va avea o parte din fundamente chiar în metodele folosite în slujba acestor principii.
Primirea României a însemnat confirmarea faptului că noi suntem de acord cu principiile organizaţiei. Aceste principii nu sunt o sumă sau o intersecţie a principiilor actuale ale membrilor, ci mai mult decât atât, o mulţime care asigură pacea. Scopul principal al Ligii Naţiunilor era asigurarea păcii. Obiecţia legată de al Doilea Război Mondial este o obiecţie, repet, la metode, şi anume la faptul că metodele nu erau suficiente pentru perpetuarea păcii. În altă ordine de idei putem formula ipoteza referitoare la faptul că statele care au pornit a doua conflagraţie mondiala nu erau conduse de oameni care au beneficiat de suportul populaţiei. Sunt de părere că toate popoarele care au fost membre în Ligă cred în democraţie, în libertate, în pace, ş.a.m.d . dar conducerea politică nu a reflectat întotdeauna aceste idealuri. În momentul în care conducerea politică tinde către război, singurele bariere sunt cele care ţin de metode şi nu de idealuri. Cred că beneficiul meta-fizic pe care l-a avut România din aderarea la Liga Naţiunilor a fost unul de prestigiu, pentru că acest gest a însemnat o afirmare de principii, principii care corespundeau cu cele ale lumii civilizate. Deci a fi membru în Liga Naţiunilor poate însemna, cred eu, a fi integrat în lumea statelor civilizate, iar eu asta cred că a făcut România.
Voi încerca să arăt că interesul naţional s-a putut desăvârşi cel mai bine în cadrul instituţional creat de Societatea Naţiunilor, asta aducând un beneficiu net Regatului României ca membru al acestei organizaţii internaţionale. Pe această direcţie, cel mai important aspect al Ligii este faptul că elimină formal distincţia între state mici şi state mari. Nu trebuie să mai menţionez că România a fost şi probabil încă este un stat mic, din punct de vedere al puterii. Hans Morgenthau: „soarta neutralităţii statelor mici nu va fi decisă de acestea, ci de Marile Puteri, decizii luate pe baza intereselor lor reale sau prezumate, nu pe baza formulelor legale şi a principiilor ideologice” . Faptul că toate statele membre aveau aceeaşi putere legală de decizie împiedică pentru totdeauna cel puţin neglijarea sau ignorarea unora de către ceilalţi. Andrei Miroiu formulează o teză prin care explică clasificarii puterilor. Pentru a înţelege beneficiile aduse de Societatea Naţiunilor Regatului Român trebuie să înţelegem sistemul pe care aceasta îl înlocuieşte. Sistemul realist al relaţiilor internaţionale îşi permite să clasifice statele cu ajutorul unor criterii materiale, palpabile, uneori chiar măsurabile. „Criteriile cu care se operează îndeosebeşte în catalogarea unei puteri ca fiind un actor esenţial sunt legate de întinderea capacităţilor materiale şi manageriale, întinderea intereselor sale, capacitatea de a face faţă unui conflict armat major şi importanţa diplomatică relative. Definiţiile cu care se operează au în calcul fie prioritar unui dintre aceste criterii, fie o combinaţie dintre acestea” . Întotdeauna se vor lua în calcul toate criteriile în încercarea de a ierarhiza puterile. Definiţiile formulate care să tragă o linie intre state mari şi state mici folosind criteriile mai sus amintite nu prea îşi au sensul, sunt contradictorii. De-a lungul istoriei s-a încercat o legiferare, o formalizare dar acesta nu a avut niciodata pretenţia la universalitate. Nu putem spune ca o certitudine, spre exemplu, că un stat devine o mare putere dacă are o populaţie mai mare de 250 de milioane de locuitori, sau dacă efectivele militare depăşesc un anumit număr. Cel mai corect este, în viziunea mea, să luăm în calcul cum se situează statele în procesele de negocieri: Franţa, spre exemplu, a fost văzută tot timpul ca o Mare Putere din bun simţ. România, nu. Faptul că Liga Naţiunilor acordă putere formală egală tuturor statelor membre (state precum Honduras, Uruguay) nu înseamnă că un scenariu în care Guatemala se opune Rusiei, Franţei şi Angliei devine foarte posibil ci mai degrabă interesul Guatemalei va fi luat în calcul într-o măsură de restul statelor atunci când acestea vor lua o decizie importantă care va afecta întreaga comunitate de state membre ale Ligii. În aceeaşi situaţie este şi România. Aderarea la Liga Naţiunilor a însemnat pentru poporul român sfârşitul teoretic al perioadei în care acesta a fost amenţat din toate părţile de interesele marilor puteri (Imperiul Otomat, Rusia, Austro-Ungaria) şi nu s-a putut dezvolta din această cauză.
Să ne gândim doar la faptul că România abia îşi desăvârşise unitatea naţională prin Marea Unire din 1918. Liga Naţiunilor era, la vremea actuala, cel mai puternic garant al păcii şi deci al menţinerii integrităţii teritoriale deoarece propunea primatul dreptului în relaţiile internaţionale şi dezminţea politica de forţă. Asta a făcut ca Regatul Român să stea în faţa Ungariei pentru situaţia Transilvaniei. Ungaria a acuzat România că discriminează proprietarii de pământuri maghiari fată de cei români în chestiunea reformei agrare. România a făcut o reformă agrară sub forma unor exprorpieri în Vechiul Regat, exproprieri pe care le-a întins în teritoriile noi căpătate după război. Nicoale Titulescu trimite o scrisoare Ligii pentru a lămuri situaţia şi a dezminţi acuzaţiile guvernului de la Budapesta. România a fost acuzată că discriminează proprietarii funciari maghiar în raport cu cei români atunci când li se expropriază pământul, cu alte cuvinte că România duce o politică de demaghiarizare a Transilvaniei. Din moment ce reforma agrară s-a făcut pornind de la legislatie, aceasta poate părea injustă pentru unii, dar cert este că este aceeaşi pentru toţi, spune Titulescu, pentru că nu face distincţe din punct de vedere al naţionalităţii. Fac obiectul exproprierii şi optanţii unguri şi proprietarii români. Titulescu spune, în apărarea Regatului Român că Ungaria extrage din legislaţie doar câteva articole şi le discută ca şi cum acestea nu s-ar aplica şi cetăţenilor români : cel legat de absenteism şi de preţ. Autorul scrisorii admite că unele principii sunt arbitrare dar trebuie să se facă o serie de distincţii pentru a justifica exproprierea. Principiul absenteismului îşi propune să împartă proprietarii în interesaţi şi neinteresaţi. În Vechiul Regat Românesc au fost expropriaţi cei care şi-au dat în arendă pământul între 1910-1920, indiferent dacă au fost sau nu în ţară. În Transilvania, legea agrară declară absent un proprietar care nu a fost în România între 1 decembrie 1918 şi 21 martie 1921 şi i se expropriază domeniul. România înţelege frustrarea Ungariei din cauza retroactivităţii legii, dar linia de argumentare este că legea se aplică retroactiv şi pentru români. În fapt, restul textului care ţine de chestiunea absenteismului demonstrează că proprietarii maghiari au pierdut în fapt foarte puţin pământ prin aceasta metoda, grosul fiind expropriat pentru motive ordinare, motive pe care Ungaria nu le-a atacat. Legat de preţ, partea Maghiară a fost nemulţumită că exproprierile s-au făcut în lei, deşi ei au cerut aur, pe motiv că nu au încredere în moneda României. Argumentul e acelaşi: legea nu face discriminare în funcţie de naţionalitate. România nu a putut plăti in valută din cauza perioadei imediate de după război, deoarece avea nevoie de aceasta pentru plăţi externe. Este absurd ca Ungaria să ceară aur de la o economie pe care nu o văd stabilă: „Cereţi imposibilul! În întreaga dumneavoastră cerere, n-aţi făcut decât să cereţi imposibilul! Şi tare mă tem că cereţi cu bună ştiinţă imposibilul.” . Adeziunea la Ligă a fost de o importanţă fundamentală pentru Romănia din perspectiva securităţii. De aceea, România a fost foarte vocală şi la episoadele Conferinţelor pentru declararea agresorului.
Odată primită în Societatea Naţiunilor, România adera la toate organismele internaţionale asociate cu Societatea. Dintre acestea, cea care a adus cele mai multe beneficii României este Organizaţia Internaţională a Muncii. Un studiu foarte bun al ideilor vremii cu privire la Organizaţia Internaţională a Muncii este realizat de Gr. L. Trancu-Iaşi sub formă de conferinţă, redată în volumul „Politica Externă a României, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”. Autorul identifică principiile acestei organizaţii ca principii pe care membri acesteia trebuie să îi implementeze urgent. Principiile pot fi privite ca „de stânga”, dar ele sunt mai mult nişte idei care apropie societatea de justiţie socială. Societatea Naţiunilor recunoaşte cu valoare de adevăr ideea că idealul suprem al său: pacea nu poate avea loc în lipsa justiţiei sociale. Organizaţia Internaţională a Muncii pur şi simplu veghează deci la aducerea justiţiei sociale prin perspectiva condiţiilor de muncă. România ca membru al Organizaţiei înregistrează beneficii pe domeniul justiţiei sociale şi are dreptul de decizie asupra acestor măsuri. Prima problemă sesizată este cea a durăţii lucrului în sensul orelor petrecute la servici. Urmează o listă cu toate reglementările discutate şi integrate în legislaţia statelor membre, aşa cum sunt reproduse de Andrei Popescu şi Mircea Duţă . Prima convenţie stabileşte timpul maxim de lucru la 8 ore pe zi şi 48 de ore pe săptămână, salariaţii având dreptul la 24 de ore consecutive pentru repaos. Patronul va publica orele de lucru şi nu are dreptul să cheme un angajat în afara orelor dacă acesta nu este de acord să vină să muncească pentru ore suplimentare (a fost reglementat şi statutul orelor suplimentare). A doua reglementare vine pe direcţia prevenţiei şomajului şi implică coordonarea tuturor birourilor de plasare a forţei de muncă la nivel naţional. În afara de asta, plasamentul şomerilor va fi gratuit iar din birou vor face parte şi reprezentanţii patronajului. A treia măsură importantă protejează femeile aproape de naştere, le garantează dreptul la concediu plătit prin indemnizaţie din bani publici, de la 6 săptămâni înainte travaliului până la 6 săptămâni după naştere. Celelalte prevederi sunt la fel de importante dar au un caracter previzibil (protecţia femeilor şi a copiilor de diverse vârste, asigurarea repaosului săptămânal de 24 de ore consecutive, asigurarea de boală a angajaţilor, ş.a.m.d.).
În concluzie, România a avut beneficii multiple generate de faptul că a fost membru al Societăţii Naţiunilor, chiar dacă această organizaţie a eşuat în misiunea supremă. Părerea mea este că trebuie să privim Liga în termeni de beneficii imediate, generate de aceasta pe direcţia păcii şi justiţiei sociale, chiar dacă în final Războiul Mondial s-a declanşat încă odată. Cum spuneam la început, chestiunea asigurării păcii este una de metode şi nu de principiu. Beneficiile României de pe urma Societăţii ţin de prestigiu internaţional, de relaţii bune cu vecinii, de justiţie socială şi probabil cele mai importante de creşterea puterii pe plan internaţional.
BIBLIOGRAFIE
• MIROIU, Andrei, Balanţă şi Hegemonie: România în politica mondială, 1913 – 1989, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
• MORGENTHAU, Hans J., International Affairs: The Ressurection of Neutrality in Europe”, The American Political Science Review, vol. 33, nr. 3
• ONCESCU BELEŞTEI, Mircea, Reconstrucţia Financiară a Europei, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929
• Politica Externă a României – 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Institutul Social Român, Bucureşti, 1926
• POPESCU, Andrei şi DUŢĂ, Mircea, Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Munii ratificate de România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997
• SCUTARU, Ioan, România şi Marile Puteri, editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucuresti, 1999,
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
