Mojicie pe stil vechi

Ce se întamplă când unii oameni care se află în poziţii de forţă şi dau acestor poziţii un caracter de superioritate absolută? Oamenii nu îi sancţionează aşa cum ar trebui. Mai ales când asta se întamplă în campanie electorală. M-am gândit mai bine şi am zis să scriu totuşi ceva "de sezon". Nu ca asta ar explica absenţa mea; pur şi simplu nu am avut chef să scriu şi nici net permament.
Băsescu, marele tatic al mişcărilor electorale inteligente a dat-o în bară, de data asta mult mai pragmatic. Numesc mişcări electorale inteligente acele mişcări neobişnuite din care autorul lor vrea să câştige voturi: amânarea depunerii candidaturii condiţionat fiind de criză, angrenarea electoratului printr-un referendum care nu are nici o treaba cu funcţia pe care o deţine, joaca de-a independentul susţinut de un partid, etc. Mă miră totuşi că absolut tot electoratul nu pune botul la tacticile astea, ba mai mult vede dincolo de ele.
Ei, atunci când nu pune la cale ţara şi nu gandeşte manevre neortodoxe, Băsescu se ţine de ale lui. Sâmbătă a ţinut un miting electoral la Cetate, celebra comună gazdă a moşiei lui Mircea Dinescu. Pentru cei care nu urmăresc emisiunea lui, Dinescu are o vie - proiect european acolo, o casă, etc. Dinescu a atribuit portului Cetate o dimensiune culturală, făcându-l obiectiv turistic. Mai multe aici. Înainte să vorbească preşedintele, un acolit de-al său a spus că il va "trimite pe Dinescu dincolo de Dunăre". Mai apoi urcă Băsescu şi ţine un discurs despre moguli şi foarte important, despre cei care vorbesc de rău ţara, în special la TV. Dinescu, care urcase deja pe scena şi-a manifestat în repetate rânduri dorinţa de a vorbi, probabil de a da o replică. Bineînţeles că nu a primit cuvântul, dar a primit şi o explicaţie: este un miting electoral organizat pentru preşedinte. El oricum vorbeşte la TV în fiecare seară.
Nu că e mojicie? Pe lângă simpatia mea pentru Mircea Dinescu, constat o contradicţie generala în discursul preşedintelui: critică trusturile de presă spunând că dirijează discursul jurnaliştilor şi, în acelaşi timp, nu lasă oamenii "de la televizor" să vorbească, mai ales după ce îi provoacă. Atenţie: Băsescu nu critică direct jurnaliştii şi chiar spune că unii "s-au refugiat din presa scrisă în comunicarea pe Internet, fiindu-le mai scumpă libertatea decât preţul pe care-l aveau lucrând la ziare, care nu mai făceau deja o politică a publicului, ci făceau o politică a patronului". Oricum, Dinescu işi cerea replica aşa cum orice om atacat fără motiv ar trebui să o facă. Bine, atacul a fost cu motivaţie electorală, şi probabil candidatul respectiv a câştigat mai multe voturi atacând decât a pierdut neacordând replica, dar sper că nu sunt singurul care a constatat mojicia ascunsă la nivelul tacticii. Faza asta cu Dinescu trebuie să dea în vileag tot discursul lui Băsescu legat de moguli şi să dea de înţeles că toata presa are ceva cu el din mai multe motive, cel material fiind doar unul din ele.
Nu voi comenta celelalte incidente ale campaniei. Consider că au fost comentate destul şi cred că electoratul a înţeles ce trebuia, cu o excepţie: referendumul.
Am o singură observaţie despre manevra respectivă: orice preşedinte poate cere referendum atunci când poporul îşi manifestă dorinţa de a schimba ceva, fie direct fie prin lobby. Nu cred că e cinstit pentru ceilalţi candidaţi şi mai ales pentru noi. Tehnica referendumului este, cred eu, o fază asemănătoare cu, să zicem obiceiul primarilor de a asfalta străzile oraşului în campanie electorală, iar pe maşinile care execută lucrările să fie lipit un afiş electoral cu primarul în funcţie. Încă o dată Băsescu face uz de un avantaj într-un mod necinstit nu neapărat pentru că iniţiază un referendum în campanie, ci pentru că îl invocă electoral.
Mai multe rele despre referendum aici.
Surse:

• http://www.realitatea.net/basescu-catre-mircea-dinescu--este-un-miting-organizat-pentru-presedinte--te-duci-la-televizor-sa-vorbesti--nu-aici_659147.html
• http://www.realitatea.net/dinescu-despre-incidentul-cu-basescu--nu-credeam-sa-traiesc-o-asemenea-jena_659177.html
• http://www.realitatea.net/dinescu--daca-iese-basescu-presedinte--ma-duc-si-vorbesc-la-televiziunea-bulgara_660642.html
• http://www.realitatea.net/basescu--internetul-tinde-sa-intre-in-jocurile-marilor-trusturi-de-presa_660962.html

PS: după cum se vede in dreapta, îl susţin pe Crin, dar fac asta de când a devenit preşedintele PNL şi implicit candidatul probabil la cea mai înaltă funcţie în stat din partea liberalilor. Susţin Antonescu chiar dacă am fost abordat în nenumărate rânduri de Băsescu şi Geoană cu oferte gen case, maşini, femei etc.

Circ

Ia să vedem ce înseamna, şi mai exact la ce este bun circul ăsta de la televizor. Pentru început prin circ de la televizor înţeleg toate scandalurile care au început cam de la cel cu Monica Iacob Riţi. Ce se întâmplă: candidaţii noştri de top, mai precis primii doi (fără Crin Antonescu) nu au alt domeniu în care să se combată decât la capitolul care are şmenuri, cine a furat, cine a încalcat, cine are frate pus bine, cine s-a dus la sărbătoarea mai mare sau mai importantă, etc. Bine, nu că nu au alt domeniu de competiţie, dar este mult mai complicat să discute pe platforme politice la nivel doctrinar decât să se arate cu degetul reciproc. Obiceiul ăsta ne-a rămas din anii 90, dar este foarte bine că, dupa 20 de ani, avem un început de schimbare: Crin Antonescu încearcă să stea la distanţă de aruncatul cu noroi. Scandalurile acestea care duduie la televizor ziua şi noaptea în reluare au rolul aparent de a denigra un candidat sau altul, pentru că am constatat că indiferent de natura scandalului, de oamenii implicati şi de domeniul acestora, întotdeauna este învinuit fie Traian Băsescu, fie Mircea Geoana. Nimeni nu scapa nici un prilej de a se pişa pe un candidat, pentru că în felul acesta îi pun beţe în roate. De fapt, şi ajung la ideea mea de bază, tot ce se realizează cu circurile este absenteism din ce în ce mai mare.
Ce se întamplă când poporul află, în campania electorală, cât s-a furat şi câte afaceri murdare s-au făcut în ultimii 5 ani? Oamenii nu mai votează. Se enervează şi nu mai votează, pentru că fac asta de 20 de ani şi au aparentul sentiment că degeaba au făcut-o. Elena Udrea a avut un discurs de 10 minute în faţa Parlamentului, înainte să apară comisia de anchetă. Din acele 10 minute, 2 minute le-a folosit în apărarea ei în restul de 8 a încercat să facă nişte dezvăluiri foarte importante despre fosta guvernare liberală, chipurile că s-a furat de la poştă cu maşinile, mă rog, toate dezvăluirile de genul sună la fel. Am susţinut şi încă cred că fosta guvernare a fost bună pentru România. Nu sunt deranjat de faptul că, vezi doamne, a dat Udrea în vileag toate furtişagurile. Mă deranjează că această curcă vorbeşte doar când e acuzată şi că dezgroapă morţi care nu au nici cea mai vagă legătură cu cazul ei. Nu serios, în alea 8 minute a vorbit despre lucruri care s-au întamplat cu 1-2 ani în urmă, iar scandalul ei are la bază nush ce fapte despre care ştiu sigur că s-au întamplat anul acesta. Chiar nu ştiu ce anume a făcut Udrea, sau de ce anume e acuzată, dar asta pentru că sincer nu mă interesează. Nu contează ca a furat scutere sau perdele, că a furat cu complici sau fără, ca a făcut trafic de influentă sau a aranjat o licitaţie. Contează doar că e acuzată că a încălcat legea. Şi când a auzit că e acuzată a sărit ca arsă. Asta nu indică decât că vrea cu disperare să arunce atenţia de pe ea. Ce zic oamenii, electoratul când văd că doar în campanie electorală află şi ei ce s-a petrecut în ultima perioadă, şi află asta doar cu prilejul războiului de replici dintre politicieni. Acest război de replici nu poate genera altceva mai mult decât absenteism, pentru că oamenii îşi bagă picioarele şi nu se mai duc la vot. Apare la nivelul societăţii ideea că toţi mint şi fură şi nu au cui da votul. De fapt, în principal electoratul are dreptate. Avem nevoie de o evoluţie, o remaniere a clasei politice, şi pentru că aceasta nu s-a produs în condiţii bune de la sine, rămâne măsura extremă: neparticiparea la vot. Remanierea trebuie să facă din politician exact ceea ce spune numele: un om interesat strict de chestiunile politice. Trebuie să recunosc faptul că Antonescu este cel mai aproape de "politicianul nou" strict din acest punct de vedere. Oamenii care orchestrează aceste scandaluri se gândesc că un scandal care îl are în mijloc pe Geoană îi va restrânge baza electorală. Pe bună dreptate, aşa se întamplă, dar ce facem cu electoratul care nu îl va mai vota pe Geoană, în urma scandalului. Acesta va deveni absent, deci scandalurile sunt gândite prost din start. Gânditorii acestora nu îşi pun problema atragerii electoratului către un candidat, niciodata nu şi-au pus-o, şi de aia avem prezenţa asta scăzută. Aceste scandaluri contribuie, în proporţie covârşitoare, şi la acel sentiment de neîncredere în clasa politică, despre care am mai vorbit.

Neîncrederea în politică (partea 2)

Prima bucată aici.

Plec, de data asta, de la o replică a lui Neagu Djuvara de la o converinţă despre rezistenţa împotriva comunismului românesc. Ideile sale au luat alt drum, şi de la rezistenţa din munţi ne-a povestit cum a reuşit dânsul (Djuvara) să plece din România după 23 august ca diplomat. Mă rog, nu asta e chestiunea, ci momentul în care s-a întors (imediat după Revoluţia din 1989). A spus că s-a întors şi a găsit "cu totul altă ţara". S-a referit la societate şi cel mai probabil la legăturile dintre oameni. Oamenii au fost, vreme de 40 de ani lipsiţi de încrederea şi respectul reciproc, în mare parte din cauza securităţii dar şi a unor sisteme comuniste (repartizările la locuinte, servici; oamenii se certau între ei pentru că, aparent sistemul nu putea fi schimbat peste noapte, deci trebuia depăşit prin toate mijloacele). Prin multe chestii pe care eu le atribui comunismului vine şi neîncrederea pe care unii români o manifeste ostentativ cu privire la clasa politică. În vremea comunistă, oamenii îşi refulau orice nemulţumire pe care o aveau cu privire la regim pentru că toata lumea ştie că riscau enorm dacă o formulau public. După ce a căzut comunismul, au venit la putere oameni "de-ai noştri", adică din rândul conduşilor vechiului regim. Acum bineînţeles că dacă un om urcă brusc în societate (este ales în conducerea statului), oamenii "conduşi" vor vrea să li se îndeplinească toate dorinţele, dar nu le vor formula precis pentru că nu cunosc procedura. Aceştia preferă, în schimb să discute cu vecinu despre probleme statului decât cu cineva în măsură să rezolve cât de puţin. Aici nu e vorba de incompetenţa politicienilor (care este oricum cu mult peste limita normală şi morală), pentru că nu toţi sunt incompetenţi şi aceia care sunt vor dispărea uşor uşor, ci e vorba de mentalitatea cetăţenilor care vor considera perpetuu că politica este în mâini incompetente. Cum abia am scăpat de comunism, noi românii vrem să recuperam pentru timpul pierdut şi iaca şa astăzi credem că nu mai există nici o speranţă pentru ţara asta. Atenţie, diferenţa este că înainte de 89 credeam pe bună dreptate că nu prea mai sunt speranţe, dar acum românii au mentalitatea asta înrădăcinată deşi aparent ţara merge din ce în ce mai bine. În România, mentalitatea despre care vorbea Neagu Djuvara că ne-ar fi schimbat ca popor nu s-a risipit deloc, unii oameni nu au nici o iotă despre funcţiile pe care le au politicienii, despre puterea pe care o au, dar pe aici pe colo ştiu ei (oamenii) că politicienii ne conduc, deci au putere mare. În acelaşi timp, avem sentimentul că este loc de mai bine, dar din cauza lu Ceauşescu, acel "loc de mai bine" se transformă în nemulţumire. Asta este problema, oamenii nu înţeleg conceptul de îmbunătăţire constantă.
Altă problemă: românii au impresia că numai în România contemporană politicienii fură. Bineînţeles că un om rămâne om indiferent de poziţia lui, şi este întotdeauna tentat să îşi urmeze interesul privat. Aşa este democraţia, şi peste tot de fură, dar în diferite cantităţi. Cert este că din toate timpurile democraţia înseamnă îmbogăţire rapidă pentru unii, pentru că, din moment ce unui om normal i se dau puteri mult mai mari decat cele ale celorlalţi, prima tentaţie e să îşi asigure el toate nevoile. Nu zi nu, că şi tu ai face la fel. Dacă vrei să nu fure conducătorul, monarhia este, într-un fel, soluţia, pentru că regele are, legal, mult mai mult decât îi trebuieste, pentru că altfel nu ar mai fi rege. În cazul acesta, un rege va guverna mai mult spre interesul statului decât spre interesul personal, pentru că, repet, i se dă de la început mult mai mult decât are nevoie. Democraţia, după cum spunea David Hume (acesta are o analiză a Parlamentului Britanic din secolul 18), este un joc de interese private, în care fiecare trage în partea lui, se ajunge la un compromis care avantajează pe toata lumea (ce-i drept, în măsuri diferite), deci se caută un interes public care satisface toate interesele particulare. Oricum, absenţa de la vot nu are cum, tehnic, să scape Parlamentul, Guvernul, etc. de hoţi. Nimic pe lumea asta nu poate distruge odata pentru totdeauna hoţia de acest tip mai bine decât o bună educaţie morală. Dar cum nici nu se poate pune problema moralei la noi, un bun prim pas este să ne oprin din generalizarea următoare: toţi politicienii fură ca în codru şi nimic nu poate schimba asta. De fapt, starea de sprit este: Înainte, toţi politicienii furau ca în codru şi nu făceau nimic pentru ţară. Astăzi, politicienii mai fură, dar se uită cu coada ochiului şi la interesul naţional şi mai fac ceva din când în cand. Cea mai bună situaţie la care poate spera o democraţie este atunci cand politienii fură cu măsură, dar se concentează mai mult la treburile publice. Şi pentru cei care au impresia că dar azi se fură în politică, şi că în perioada interbelică mergea bine treaba, le dau câteva linkuri:
http://www.gandul.info/traditii-istorie/presa-interbelica-romaneasca.html?3895;883313
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801349/Istoria-pe-sine-tramvaiele-Bucurestiului/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-05-21/1936-un-an-plin-de-scandaluri.html
Cât despre şpagă, este vina completă a celor care dau, niciodată a celor care iau. Problema este că noi, românii, ne-am învăţat să dăm şpagă, nu să luăm. Şi acest fenomen contribuie la sentimentul de neîncredere în politică, pentru că cică nimeni nu luptă cu fenomenul corupţiei. Păi dacă din toţi românii, doar 2%, să zicem, pot lua măsuri concrete împotriva şpăgii, de sus. Restul de 98% sunt români de rând care mănâncă cacat în RATB că nu le convine că tre să dea şpagă, dar nu vor înceta ei ci vor lăsa întotdeauna pe altcineva.
Concluzia este că românii vor da întotdeauna vina pe politicieni indiferent de problemele pe care le au, după modelulul partidului-stat. Oamenii nu vor lua niciodata atitudine, nu îşi vor rezolva singuri problemele decât după ce aşteaptă statul să vină cu soluţia şi vor crede întotdeauna că bunăstarea şi nivelul de trai personal sunt niste chestiuni care ţin strict de conducere/politicieni şi niciodata de individ. Problema majora este că au trecut deja 20 de ani şi nu se vede o schimbare majora la nivelul mentalităţilor, oamenii încă au impresia că doar naivii au încredere în politică.

Noua combinatie

Sorin Oprescu. Şovăiala asta de care a dat dovadă zilele astea a luat, ieri, o direcţie înspre depunerea candidaturii. Dacă până acum era clar indecis (deşi unele sondaje l-au luat în calcul), săptămâna trecută primarele a făcut o vizită cică generală prin Bucureşti. A fost o baie mascată de mulţime, fără mulţime dar cu presa după el.Vreau să clarific că îl simpatizez pe Oprescu, dar încep să fiu dezamăgit, pentru că pe zi ce trece iese la iveală faptul că nu este, în nici un caz, independent. Gurile avizate spun că un candidat independent are toate şansele să câştige alegerile din toamna, pentru că nu are treaba cu partidele şi nu împrumută nici o imagine făurită într-un partid. Totuşi, un independent mai independent ca Radu Duda nu avem, şi aparent el nu poate scoate doua cifre în procent, şi nici nu o să scoată. Toată şmecheria se face în turul doi; cine susţine pe cine, cine pe cine nu susţine şi mai ales cine vorbeşte prostii despre cine. Oprescu intră pe o nişă specifică; are o logică politică apropiată de a lui Băsescu (unu plus unu egal doi. Băsescu şi/sau Oprescu), dar nu are absolut nici un dezavantaj de imagine (nu fizică), spre deosebire de Băsescu. Să ne gândim că nici nu şi-a anunţat candidatura şi avea vreo 8% într-un sondaj. Alea opt procente sunt luate de la principalii candidaţi, cu precădere de la Băsescu. Un Oprescu după campanie are şanse mari să îl depăşească pe Crin Antonescu, e drept şi datorită stagnării acestuia din urmă. Nu a mai zis nimic, a lansat platforma şi atât. Nu, nu vreau scandal sau ceva, dar trebuie să aducă aminte românilor cine este şi ce vrea Crin Antonescu. Actualul primar al Capitalei este un om politic mult mai simplu, şi din punct de vedere strict logic mult mai eficient. De aceea spun că se aseamănă cel mai mult cu Traian Băsescu, deci ambii împart cam acelaşi electorat. Ambii au un avantaj: culoarea politică: Băsescu beneficiază de susţinerea celui mai mare partid din pdv al rezultatului alegerilor parlamentare, iar Oprescu beneficiază de lipsa culorii politice. Opinia mea este că cel din urmă un va da niciodată primăria pentru Cotroceni, dar face uz de prestigiul de care se bucură pentru a face jocul cuiva, iar mai departe de acest punct sunt doar speculatii-zvonuri. Singura mea temere este că depunerea candidaturii o să îl scoată definitiv pe Antonescu din joc, dar este totuşi prea devreme pentru calcule. Sunt sigur că Oprescu va intra în show, pentru simplul fapt că nu are nimic de pierdut, şi poate câştiga cel puţin o reafirmare a puterii şi legitimităţii.

Între timp am văzut că Riţi şi-a schimbat puţin look-ul. Şi-a făcut cărare pe mijloc, probabil să-şi ascundă vârsta, adică să ascundă faptul că a furat cot la cot cu aia despre care se crede că trebuie să plece ca să se oprescă hoţia în România.

Campania şi Băsescu

Traian Băsescu. Nu.. nu o sa fie un post gen "Basescu e sforaru tarii, se crede smecher, etc.". Trebuie totuşi să îi dăm cezarului ce-i al cezarului. Da, a fost un preşedinte jucător, dar într-un anume fel. Nu există un standard pentru un preşedinte jucător, dar dacă am fi să luam unul, Constituţia reprezintă limitarea acestuia, practic îi spune cât poate, legal, să joace. Despre cât de mult încalcă preşedintele Constituţia se pot face doar speculaţii; eu unul nu cred că o încalcă. România a văzut, după 89, un şef de stat care nu avea niciodata treaba, ţara nu avea nici o problemă a cărei soluţii putea fi treaba preşedintelui, şi un altul care a făcut mult prea multe compromisuri încât era practic ignorat în jocurile politicii. În aceste condiţii, al treilea şi ultimul Domn care iese în presă şi vorbeşte despre probleme reale (dar nu întotdeauna la fel de importante) este, în opinia mea, un preşedinte jucător. Acum bineînţeles că o să las impresia că susţin Băsescu. Am zis "vorbeşte", asta nu înseamnă că preşedintele are şi gânduri bune, dar a arăta cu degetele problemele este un pas înainte, cred eu, pentru România. Oricum românii ştiu care sunt probleme, dar faptul că varianta oficială coincide în mare cu varianta lor este un progres. A, că asta ar trebui să fi fost primul pas pe care un preşedinte ar fi trebuit să il facă (încă de la începutul anilor 90) este altă treabă. Dacă Iliescu vorbea deschis despre probleme, probabil că la ora asta Băsescu nu prea ar fi avut material în jocul în care este el jucător :).
Vedeţi voi, preşedintele actual ar fi fost foarte bun ca un candidat în 1990. Dacă prin absurd ar fi avut acelaşi discurs l-ar fi bătut pe Iliescu (care a scos 85%). Manevrele pe care le face acum ar trebui să atragă un electorat normal în acelaşi fel în care o maşină luxoasă atrage o tipă proastă. Adică gandiţi-vă: într-o ţară normală, gesturile lui ar fi undeva între normale şi lăudabile. Mă refer aici la faptul că îşi asumă efectele crizei, condiţionându-şi candidatura (toţi ştim că o să candideze.. dar felul în care exploatează situaţia pe mine unu mă miră şi în acelaşi timp mă bucură). România a văzut atât tupeu politic şi atâtea smecherii politice în ultimii 20 de ani încât am devenit insensibili. Da, bineînţeles că este aberant să crezi că prinde faza cu "nu ştiu dacă o să candidez", dar ideea care văd că scapă oamenilor este că Băsescu încearcă măcar să nu fie Iliescu. Dacă Iliescu ar fi avut o fata si aceasta ar fi dorit să candideze undeva, bag mâna în foc că ar fi susţinut-o cu tupeul şi nesimtirea tipică de care a dat dovadă în nenumărate cazuri. Probabil ar fi făcut un afiş în care el îi strange mâna (aşa cum i-o strângea şi lui Năstase în 2004) cu mesajul "Votaţi un Iliescu!".
Băsescu a riscat enorm încercând să joace cartea inteligentă în politica românească. Din păcate a pierdut. Nu pot să spun că românii sunt prea deştepţi pentru el şi s-au prins de fază, dar cu siguranţă au văzut smecherii mult mai mari decât "dar de ce politizaţi totul? eu nu sunt în campanie electorală, sunt în vizită la sărbătoarea tunsului oilor". Tehnic, preşedintele are dreptate. Tehnic, el nu face campanie electorală, dar cu întrebarea "de ce politizaţi totul?" încearcă să intre la inima oamenilor încă o dată. E şiret vulpoiul! Nu prea merge. Deşi se îmbulzesc ca ungurii la Posada când se dau mici PSD, românii nu mai au politicienii la inimă. Şi pentru că am spus că trebuie să dăm cezarului ce-i al cezarului, actualul preşedinte merită laudele pentru că încearcă să facă ceva mai mult decât să dea un milion sau un cozonac sau un litru de ulei sau un kil de făină sau niste pulpe de pui pentru un vot. Nu zic că nu va face asta, dar măcar încearcă mai mult de atât. Şi bag mâna în foc că Băsescu s-a agitat mai mult pentru interesul naţional decât Iliescu şi, hai să zicem Constantinescu. Partea proastă este că au fost nevoie de 20 de ani doar pentru ca un preşedinte să mimeze faptul că luptă în interesul cetăţenilor. Asta face actualul şef al statul, mimează. Dar repet, şi o să o repet la nesfârşit, ca român a ajuns să mi se pară lăudabil acest "progres".

PS: Încă nu am culoare politică, dar simpatiile mele se îndreaptă puternic către PNL.
PS2: Deci nu voi vota Băsescu şi nu recomand nimănui să voteze Băsescu.

Ce mai face Obama?

Azi dimineaţă mâncam nişte ouă şi mă uitam la Realitatea. Am văzut că a ajuns Barack Obama în Italia la summitul celor mai puternic industrializate state din lume - G8. Mă rog, eu la şcoala am învăţat că era G7+1 (G7 + Federaţia Rusă). Văzând marea ştire strecurată cu greu între înmormântarea lui Michael şi fantoma lui Michael, mi-am pus întrebarea firească "mă, ce a mai facut mă Obama? că de mult nu am mai auzit de el". De fapt întrebarea s-ar reformula în "de ce am auzit atat de mult despre el la sfârşitul anului trecut?" sau "de ce s-au entuziasmat atât de mult oamenii (toţi, nu doar americanii) în campania electorală a candidatului din partea Partidului Democrat?". Opinia mea este că Obama a jucat excelent din punct de vedere electoral, sau cel mai probabil a avut o echipa foarte bună. Acesta a fost transformat în ochii marelui public (planetei) într-un om fără limite. Gandiţi-vă că Iliescu vorbea (în România) acum ceva vreme că nu este exclus să apară un "Obama" - candidat surpriză. Băsescu a fost un fel de Obama în 2004, cand a apărut pe neaşteptate în postura de candidat dupa retragerea lui Stolojan - nu este aici absolut nici un joc politic, nu-nu. Dar oamenii nu îl consideră pe Obama un Băsescu (pt ca a aplicat cam aceeaşi tactică dar cu 4 ani înainte de Obama). Obama a creat un nou set de reguli ale succesului electoral, dar din păcate aceste reguli nu cred că sunt atât de durabile să îi mai aducă un mandat, nici lui nici altuia care le va aplica. Tot ce a făcut Obama, în afară de faptul că a venit din negura timpului-ceaţa dimineţii-smoggul londonez a fost să spună oamenilor EXACT CEEA CE VOR SĂ AUDĂ ÎN CONDIŢIILE ACELEA. Obama nu e fascinant în sine, ca persoană. Bine, este, dar nu atât de mult încât să ajungă preşedinte doar din acest punct de vedere. De fapt, el este mai mult un oportunist, meritul lui fiind ancorat mult prea adânc în politica dezastruoasă (din punct de vedere al opiniei publice) a precedentului preşedinte. Este la mintea cocoşului că cine vine şi urlă "CHANGE!!" va fi votat, nu neapărat pentru că aceasta schimbare înseamna creşterea nivelului de trai sau aducerea în moralitate a unor legi, ci mai mult pentru că este o schimbare dintr-un regim devenit extrem de nepopular. Antonimul acestuia este un regim popular, iubit de cetăţeni, deci tot ce trebuie făcut este să schimbi (promiţi că schimbi). Oricum faza cu "change" a intrat în discursul tipic al democraţilor. Aceste smecherii combinate cu mobilizări despre care am mai vorbit aduc victorie strict electorală. Opinia mea este că la nivelul meu şi al României, nu se simte absolut nici o schimbare de preşedinte peste ocean, şi de aici nu se poate face nici o diferenţă, momentan, între, să zicem, ultima jumătate a lui 2008 şi prima jumătate a lui 2009. Au trecut 6 luni, şi absolut nimic spectaculos. Obama şi-a cam pierdut din elan, la fel şi oamenii din entuziasm. Au duduit ştirile despre Obama în campanie, o luna maxim două dupa ce a preluat preşedenţia şi cam atat, după aia nu i-a fost acordată mai multă importanţă decât i se acordă, să zicem, unui preşedinte European, asta în condiţiile în care Obama a hype-at la extrem lumea, mult mai mult decât oricine. Opinia mea finală este că nu mai durează mult până când un val anti-Obama va apărea întâi în ansamblul societăţii americane, urmând ca acesta să se extindă la nivelul planetei. Singura scăpare a preşedintelui este să arate doar că are puterea deplină să modeleze lumea într-una mai bună. Masele sunt proaste; este suficientă o demonstraţie de forţă (pozitivă).

Obama şi cu mexicanii

Nu ma uit la meci. Acum vreo câteva zile am dat peste un clip pe youtube făcut în campania pentru Casa Albă de anul trecut:

Am râs de felul in care tin mexicanii chitara. Am râs de felul în care mimează mexicanii pasiunea pe care o pun în cantec. Am râs de cuplul de la 0:52. Apoi, la rugămintea cuiva am făcut un draft să nu uit să scriu câte ceva despre clip.

Conceptul care stă la baza acestei părţi a campaniei prezidenţiale din 2008 este angrenarea periferiei. Periferia este, nu-i aşa, tot ce nu este centru. Centrul societăţii din punct de vedere politic este reprezentat de elite. Bine, nu elitele, dar din punct de vedere electoral cei care au simpatii politice solide, aproape de neclintit, şi spirit democratic bine fundamentat. Centrul este, în viziunea mea, întotdeauna fidel unui partid, îl va vota pe candidatul acelui partid indiferent de campanie. Centrul nu trebuie motivat să voteze, acesta îşi va exercita dreptul indiferent de candidaţi şi campanie. Aceştia (electoratul din centru) sunt scoşi din calculul, fiind aproape imuni campaniei în sine. Periferia este reprezentată în primul rând de minorităţile etnice (în special negrii şi hispanicii în societatea americană), dar şi de partea medie şi inferioară a clasei de mijloc şi săracii.
Obama nu a venit cu idei revoluţionare. Să nu uităm că placa cu "CHANGE" a fost folosită intensiv de Clinton, intrând practic în discursul democraţilor. Este logic: democraţii au avut mult mai puţini preşedinţi decât republicanii. Cât despre scoaterea trupelor din Irak şi Afghanistan, şă privim campania din 1968 când Nixon a promis mai pe ocolite mai direct că o să încheie războiul din Vietnam. Totuşi în 1968 războiul era în toi, pe când în 2008 se încheiase confruntarea directă din Irak, Saddam e oale şi ulcele încă din 2006. E mult mai uşor să promiţi că scoţi trupele care menţin pacea decât că scoţi trupele care luptă pentru victorie. Promisiunile de genul încheiem războiul sunt la mâna oportuniştilor, şi acestea se fac întotdeauna atunci când opinia publică înclină spre retragere. Am putea totuşi să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, şi anume să spun că John McCain nu a fost un oportunist din perspectiva războiului.
Obama are două avantaje, unul fizic şi unul intelectual. Când spun avantaje mă refer strict la cele electorale. Obama a fost o imensă locomotivă electorală, dar nu asta e important. Important este că a atras foarte multe voturi din periferie. Avantajul intelectual s-a făcut remarcat: centrul ştie foarte bine să citească dincolo de campania electorală; ştie că jumătate din promisiuni nu se vor îndeplini. Nu spun că Obama este prost, ci doar că a ştiut cum să îşi ajusteze discursul în funcţie de ascultători. Clipul este o dovadă clară. Bineînţeles că mexicanii la prima vedere i-au discreditat pe muzicanţi şi pe Obama, dar la o judecată cât de cât rece au constat, sunt sigur, că Obama le este mai apropiat decât McCain. Judecata lor nu se face pe criterii politice, ci pe apropiere sentimentală. Nu spun că periferia este proastă, ci doar că este, în mare parte ignorantă. Obama a înţeles asta, şi a profitat într-un fel. Filmuleţul este unul reuşit pentru un filmuleţ care îndeamnă mexicanii să susţină un Preşedinte SUA.
Opinia mea este că faptul că s-a născut negru este un avantaj foarte consistent pentru câştigarea simpatiei din partea periferiei. Priviţi acestă parte din show-ul lui Chris Rock:

Prin simplul fapt că Obama s-a născut negru, a luat toate voturile negrilor. De ce? Aş fi penibil dacă aş explica ce alege un negru între un alb şi un negru. Atunci când un negru candidează, promisiunile nu prea mai conează, deci îi este foarte uşor să ia voturile negrilor care sunt "registered voter". Rasismul a fost scos din acte dar nu şi din mentalitate. Nu pot generaliza asta decât pentru periferie.

Cât despre WASP, opinia mea este că odată cu mandatul lui Obama aceştia nu mai au cum să aspire la supremaţie intelectuală şi socială, nici măcar să se considere în interior superiori în societate.

Neîncrederea în politică (partea I)

Am decis să pun pe hartie (ma rog.. pe blog) câteva opinii cu privire la cauzele neîncrederii pe care o manifestă românii cu privire la clasa politică, dar şi la act în sine. Pentru început vreau să fac înţeles că nu iau partea celor care nu au nici o treabă cu Parlamentul sau cu vreo instituţie a statului. Nu dezmint în nici un fel incompetenţa, prostia, corupţia, traficul de influenţă, tunurile, afacerile murdare şi licitaţiile aranjate. Nu sunt însă de acord cu generalizarea faptului că în politică se fură, nimeni nu face nimic, fiecare e pentru el şi aşa va fi pentru totdeauna în România.
Îmi pare rău dar principalul actor vinovat pentru starea actuală a neîncrederii este presa, în special cea gen (ceea ce poate era odată) revista România Mare (săptămânalul absolut independent care afisează posterul electoral al PRM), emisiunea lui Mircea Badea, OTV, etc.

Mircea Badea nu face revista presei. Tudor Popescu l-a acuzat, pe bună dreptate, că îndoctrinează, manipulează, şi că nu e conştient de asta. Atenţie: dacă cineva nu are un scop bine determinat, si vine cu faze gen "eu deschid ochii oamenilor", asta nu înseamnă că acel cineva nu manipulează. O ba da, Mircea Badea nu a lăudat niciodată pe cineva. MB nu a prezentat niciodată un lucru pozitiv, nici măcar nu a prezentat un aspect pozitiv al unui lucru în mare negativ. Nuanţele de gri sunt fie mai negre fie mai albe. Badea vede doar negrul. Un jurnalist adevărat ar trebui să fie imparţial, şi să prezinte lucrurile pe toate feţele. Cristian Tudor Popescu, spre exemplu, ştie să dea cezarului ce e al cezarului, şi asta îi dă notorietatea de care se bucură. Acesta este în stare să spună că un lucru este prost, dar are şi părţi pozitive, oricât de mici ar fi ele. Badea în schimb ridiculizează, ironizează la extrem unele fapte dar întotdeauna din perspectiva negativă. Sunt conştient, şă ştiţi, că oamenii au libertatea de exprimare. Totuşi nu am auzit la Badea o critică solidă a regimului în ansamblu, ci doar scandaluri, şmenuri şi smecherii. Acum ştiu că o sa îmi sară lumea în cap cu ideea că Badea nu e jurnalist. OK, de acord, dar publicul larg nu ştie asta. Degeaba se bate cu pumnul în piept, când tot ce face este să preia articolele din ziare şi să le comenteze, uneori din altă perspectivă faţă de cea a autorului articolului. De fapt el nu comentează articolul în sine, ci subiectul despre care articolul vorbeşte, ignorând practic textul şi implicit poziţia jurnalistului. Asta îl face, cred eu, un jurnalist mascat.
Mass media privată este, fără îndoială o fabrică de bani. La o conferinţă, Dan Diaconescu a spus că Elodia i-a adus nu ştiu câte milioane de dolari. Emisiunea sa are cel mai mare rating din România. Asta pentru că Dan Diaconescu se axează pe populism. Dă maselor exact ceea ce vor. Această democraţie mediatică are la bază, în România, cele trei S-uri: Sex, Sânge, Scandal, în teoria băieţilor de la jurnalism. Tabloidul oferă circul. Cum pâinea devine din ce în ce mai puţină, circul umple spaţiile goale, de aici ratingul imens. Probabil un neamţ tipic ar fi scârbit de teme gen când e cutremurul sau Ciumac. Asta nu pentru că nemţii sunt deştepţi, dar pentru că au mai multă pâine. Scandalurile din sfera politică fac deliciul consumatorilor. Raţiunea ne spune că oamenii preferă un articol negativ la adresa unui fapt/politician/program/declaraţie/acţiune în detrimentul unuia pozitiv. De aceea laudele sunt foarte rare. Dacă cineva crede că nu există şi lucruri laudabile cu privire politica Românească post comunistă, atunci acela crede că din 90 încoace ţara a mers într-o direcţie proastă, fie a stagnat (citiţi articolul meu legat de greaua moştenire a guvernelor. Să fim totuşi seriosi. Rareori găsim un jurnalist obiectiv.

Altă idee proastă este că România e ţara tuturor posibilităţilor. Un american ar spune "iauzi..". Da... în România, ca şi în restul statelor cât de cât democratice, ai toate posibilităţile cât timp nu îngrădeşti libertatea celuilalt. De fapt expresia respectivă vine pe linie negativă, adică în România faci ce vrei că nu e nimeni să îţi dea la ţurloaie. Asta pentru că presa românească e foarte săracă în informaţii externe, în special în scandaluri. În general presa prezintă doar scandalurile imense din străinătate, dar noi nu avem, spre exemplu, un canal media solid care să ne prezinte informaţii externe, gen BBC World. Românii ar înţelege că Băsescu e mic copil pe lângă, să zicem Silvio Berlusconi (acuzat de corupţie, evaziune fiscală, legături cu mafia). Dacă toţi ar şti de Watergate, probabil o bătaie electorală ar fi dată uitării în 2-3 zile. Ce Udrea şi Băsescu, să vezi Clinton şi Lewinski.
În concluzie ajungem la ideea că pe măsură ce unii oameni s-au trezit din buimăceala primei jumătăţi a anilor 90, presa a rămas tot la stadiul de scandaluri politice şi critici ale oamenilor, rareori ale regimului. Câţi jurnalişti au concluzionat faptul că Băsescu este un jucător pentru că regimul mixt îi permite? Foarte puţini. Câţi l-au criticat pentru faptul că se implică prea mult? Să nu uităm că Iliescu era criticat pentru că nu se implica destul.

Candidatura lui Radu Duda

Pentru început vreau să clarific unele lucruri: nu contest din punct de vedere legal actul său. Îmi afirm pe această cale respectul pentru Casa Regală a României, consider abolirea monarhiei un gest nelegitim şi lipsit de onoare şi admir sistemul politic al Regatului României (exceptând regimul instaurat de Carol al II-lea). Stiu prea bine că toţi avem dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Nu contest nici postura intelectuală a Alteţei Sale, nici modul în care acesta a ajuns membru al Casei Regale, nici scopul vizitei acestuia la Polul Nord, ş.a.m.d. pentru că nu vreau ca post-ul meu să fie un atac murdar la adresa lui Radu Duda. Contest doar gestul său de a candida la funcţia de Preşedinte al României, gest despre care s-a scris că este controversat. Ca o paranteză, şi despre Becali s-a scris că este un personaj controversat; ori nu văd nici o controversă în capacitatea sa intelectuală. Cine polemizează pe chestiunea asta devine, la rândul său, cel puţin controversat.
În primul rând, trebuie să fac o observaţie banală: un membru al unei case regale, oricărei case regale, ar trebui să fie un monarhist convins. Dacă un principe nu este monarhist, atunci cine altcineva este?. Dacă acest membru nu este monarhist din motive ideologice, atunci ar trebui să fie din motive cât se poate de pragmatice: o monarhie îl avantajează net. Deci ar fi bine pentru Radu Duda să fie monarhist.

Din moment ce candidezi pentru funcţia de Preşedinte, înseamnă că eşti de acord cu prerogativele acestei funcţii, deci implicit esti de acord cu sistemul democratic, să zicem republican. Republican nu în sensul aristotelic de combinaţie între monarhie, aristocraţie şi democraţie, ci republican în sensul modern, contemporan: democraţie de masă. Deci Radu Duda, prin gestul său, este de acord cu sistemul care nu îi dă explicit nici o putere derivată din faptul că face parte din Casa Regală. Cum poate fi Radu Duda candidat la o funcţie teoretic incompatibilă cu postura sa. Este important de menţionat că această postură, de Prinţ, nu a căpătat-o 100% fără voia sa. Să spunem elegant că femeia pe care o iubeşte se întâmplă să aibă sânge albastru. Să fim la fel de eleganţi şi să nu mergem atât de departe spunând că Radu trebuia să se gândească la implicaţiile derivate din căsătorie. Dar pot totuşi afirma că dacă Radu Duda era descendent direct al Regelui, atunci avea o "scuză", spunând că nu a ales să facă parte din Casa Regală şi că nu vrea să fie asociat cu aceasta.
Deci până acum avem un monarhist care vrea să fie preşedinte. De ce vrea Radu Duda să fie Preşedintele României? Cu ce va ajuta România de la Palatul Cotroceni? Şi mai ales, de ce se foloseşte de relativa notorietate pe care i-o acordă statutul de Principe? Familia Regală a declarat că nu se va implica în chestiuni politice - aici nu ma refer, spre exemplu, la reprezentarea României pe plan extern, ci în luarea deciziilor politice. Candidatura lui Radu Duda contrazice această stare de fapt.
Am căutat pe internet un program politic, nu am găsit decât nişte valori la care aderă Principele: un site este dedicat atacurilor la adresa sa, unul este general, dar prezintă o viziune de viitor. Aceasta este vagă şi valorică, de fapt este exact ceea ce ar scrie o alteţă regală atunci când ar candida pentru funcţia de preşedinte. Nimic concret, nimic tangibil. Nu am înteles decât că vrea să fie un preşedinte altfel decât Băsescu, dar asta nu îl va face neapărat mai bun, şi ţara nu va avea neapărat de câştigat. Celălalt site este un blog, unde Radu Duda foloseşte aproape ostentativ numele de protocol "Alteţa Sa Regală Radu, Principe al României". Pentru a-mi consolida poziţia, menţionez (deşi ar trebui să fie înţeles de la sine) că nu am nimic cu folosirea strictă a apelativului "Alteţă Regală" ci cu dualismul numelor: când apare la televizor e simplul cetăţean Radu Duda; când scrie pe blog este ASR Radu.
Cine o sa îl voteze? Nu cred că beneficiază de suportul regaliştilor şi monarhiştilor. Aceştia nu cred în vorba "fă-te frate cu dracu până treci puntea". S-ar îmbăta cu apă rece dacă ar crede că a-l vota pe Duda înseamnă a contribui cu ceva în a repune Casa Regală în drepturi. Radu Duda ca Preşedintele României nu poate face nimic concret pentru reinstaurarea Monarhiei Constituţionale. Ba mai mult, un membru al Casei Regale în funcţia de Preşedinte diluează, în opinia mea, statutul, onoarea şi valorile Casei Regale. Simpatizanţii Casei Regale (nu neapărat susţinătorii unei monarhii constituţionale) s-au cam împuţinat după diversele scandaluri în care aceasta a fost implicată (retrocedarea castelelor, etc.).
În concluzie nu pot să fac mai mult decât să îmi afirm dispreţul faţă de gestul lui Radu Duda, ţinând la distanţă teoriile despre jocurile politice (pe cine susţine în turul doi, cu cine a vorbit, etc.).

Greaua Moştenire

Acest draft de post realizat acum vreo două luni a plecat de la o emisiune Tănase şi Dinescu (prin februarie-martie). La un moment dat Dinescu vorbeşte despre "greaua moştenire": fenomenul care apare cel mai des la Guvernele româneşti post comuniste, dar uneori se mai observă şi la Parlament şi la diverse instituţii.

Ce se întâmplă, în primele zile chiar luni după investitură, instituţia trebuie să întindă democraţia pentru folosul propriu al liderilor ei. Toţi se plâng că cei care au domnit înaintea lor au lăsat ţara în paragină şi că ei au un handicap sever care a fost creat fără participarea lor. Să reflectăm puţin asupra acestui fapt. Deci toate partidele care au venit la putere în urma alegerilor s-au plâns că rolul lor este foarte dificil deoarece cei dinaintea lor au furat au stricat au fost incompetenţi (mai mai că ar spune "noi nu ştim daca putem guverna ţara bine, da nu că suntem incompetenţi, ci că va fi foarte grea doar aducerea statului pe linia de plutire").
Se poate observa următorul pattern: partidul 2 care a venit după partidul 1 declară că partidul 1 a lăsat o grea moştenire, dar va trece peste aceasta pentru a duce patria pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării umane. La următoarele alegeri partidul 3 vine la putere şi spune că partidul 2 a lăsat economia ruinată, legi proaste, oameni incompetenţi, ş.a.m.d. dar partidul 2 a promis că va îmbunătăţi situaţia precară a ţării lăsată de partidul 1. De aici se pot trage trei concluzii:

• Din 1989 încoace se poate observa un regres total al nivelului de trai, hai cel mult o stagnare în dezastru (inflaţie de trei cifre, graniţele închise, ş.a.m.d.) (puţin probabil)
• Din 1989 încoace conducerea politică şi-a lăsat o portiţă pentru a-şi justifica eşecurile care i se circumscriu (foarte probabil)
• Din 1989 încoace în campaniile electorale se promite mult mai mult decât se poate face, alegătorii sunt dezamăgiţi la sfârşitul mandatului, invocarea grelei moşteniri scade drastic încrederea în clasa politică şi corelată cu foarte multe alte concepte prezenţa la vot scade (sigur)
  

Deci Iliescu a trebuit să se confrunte cu greaua moştenire lăsată de Ceauşescu. Ar fi putut Iliescu face multe.... dar nu a putut pentru că Ceauşescu lăsase economia în faliment (lucru adevărat ca formă dar neadevărat în esenţă - economia intră în faliment imediat după revoluţie când practic statul intră în faliment). CDR-ul la fel, ar fi putut face foarte foarte multe dacă Iliescu şi ai lui ar fi luat mai repede şi mai bine măsuri de instaurare a economiei de piaţă. Dar nu a putut nu pentru că era prea ocupată cu unitatea coaliţiei celor trei coaliţii, ci pentru că din piatră seacă nu iese apă. Probabil cea mai cunoscută invocare a grelei moşteniri s-a făcut în 2000 când stânga a revenit la putere pe fondul "dezastrului economic indus de CDR". La fel Tăriceanu nu s-a sfiit în menţionarea problemelor economice create în 2000 - 2004 şi lăsate nerezolvate. Ultimul episod a avut loc odată cu primele luni ale guvernului Boc, şi a fost probabil doar un coccis, o rămăşiţă a unui prost obicei de tranziţie. Sper.

Câţi ani?

Da, este altă opinie cu privire la cât de multe ştiu românii despre politică. Unii au impresia că parlamentarii nu trebuie să se certe între ei (nu mă refer aici la disputele cu caracter personal, chiar daca acestea pot emana din dezbaterile parlamentare). "Până la urmă ce tot atâta palavrageală?" ar spune Average Ion. Românii aparent nu înţeleg ideea fundamentală a consensului în democraţie (în schimb îşi permit replici de genul "V-a prostit democraţia"). Asta vine ca o continuare a tradiţiei noastre ca popor, popor care, dupa vremea Renaşterii (în Europa de vest, că noi trăiam ca în evul mediu timpuriu), a avut întotdeauna fie o entitate politică de care asculta, fie un model bine definit pe care trebuia sau era forţată să îl imite cât putea de bine (imperiul Otomat, Europa de Vest, URSS, UE). Opinia mea este că libertatea nu este pentru toata lumea; unii chiar nu realizează cât de nedemocratic gandesc.
Spre exemplu, am auzit involuntar în minunatul troleu 69 o replică cu privire la parlamentari: "Ce tot atâtea partide, ca ele nu ştiu decât să se certe". Vina este şi a fostului regim, care a încercat nu numai distrugerea oricăror viziuni democratice pe care le aveam ca naţie, dar a şi împiedicat renaşterea lor în perioada hegemoniei comuniste. Neagu Djuvara a spus că atunci când s-a întors în România (anii 90) a găsit altă naţie. Din moment ce după 20 de ani de democraţie aud afirmaţii atât de deplasate, singura concluzie aparentă este că fostul regim a fost extraordinar de puternic în educarea populaţiei. Dar nu cumva a trecut cam mult timp de la căderea lui? Păi au trecut 20 de ani, iar regimul comunist a durat 41 de ani. Din moment ce românii încă nu înţeleg baza democraţiei, este absurd să predindem că au noţiuni cu privire la tipul regimului politic românesc.
Este clar că majoritatea românilor nu posedă noţiuni cu privire la sistemul de separaţie a puterilor "supt" care trăiesc. Asta s-a văzut cel mai clar la episodul suspendării lui Traian Băsescu. Amintiţi-vă că unii pe la televizor spuneau "eu nu înţeleg ce atâta scandal, e o procedură perfect constituţională". Deci avem persoane care se miră de faptul că se crează circ dintr-o procedura în primul rând legală şi în al doilea rând normală. Vedeţi voi, românii au rămas cu ideea aia veche cum că preşedintele chiar e "şeful" statului, adică el e cel mai şmecher şi nimeni nu îl trage de perciuni. Aici nu îndrăsnesc că afirm că poporul român nu cunoaşte noţiunea de suveranitate populară, pentru că totuşi a trăit atâta timp în Republica Populară Română, a auzit foarte des "Ceauşescu şi poporul", ş.a.m.d. :).
O altă problemă la români sună cam aşa: "Ce fac, dom'le, Băsescu şi (cu) Boc la Cotroceni?". Românii nu înţeleg că preşedintele trebuie să acţioneze ca un arbitru între puteri şi între partide, mediind eventualele conflicte. Dacă preşedintele este unul pasiv, măi dragă române, nu îţi convine că cica ia salar şi nu prestează. Însă dacă şeful statului este activ şi se implică în guvernare, românul crede că este "sforarul ţării" sau mafiot.
În concluzie, această opinie generală nu poate fi generalizată, şi sunt conştient că unele aspecte nu se pot aplica nici măcar unui sfert din populaţia ţării, dar sunt de părere că însuşi existenţa ideii trebuie să ne dea de gândit.

Constituţia

Studiind recent un text despre Constituţia României şi reviziurea acesteia (Ioan STANOMIR, După 1989) am hotărât să scriu câte ceva despre actul fundamental, şi anume recepţia acestuia de către cetăţeni. Myessayspace promite cat de curând un sondaj de opinie despre cunoştintele românilor ordinari cu privire la Constiuţie (am pile la sociologie), poate chiar şi un interviu cum erau la Cronica Cârcotaşilor gen întreb oamenii de pe stradă ce ştiu despre Constituţie (am pile şi la regie)
Să nu care cumva să creadă cineva că eu traiesc in lumea mea şi ma astept ca tot românul să stie ce prevede fiecare alineat. Bineînţeles că nu toţi sunt jurişti. Nu asta e ideea centrală a opiniei mele. Problema e că românskii nu cunosc practic ideea generală a constituţiei. Să ne imaginăm următorul scenariu:
Ion deschide Constituţia... citeşte primul articol. Se întreabă de ce este Constituţia atat de importantă. Că doar toţi prietenii lui ştiu că România este stat naţional, başca a auzit şi de la ta'su că suntem republică populară şi democrată. Apoi corelează acest lucru cu o ştire TV despre Curtea Constituţionala. Hehe.. ce uşoară o fi politica..

Opinia mea este următoarea: Românii habar nu au ce face constituţia şi de ce este pusă. Vreau să amintesc doar că Rusia a avut prima Constituţie democratică în 1993. Nu cumva se corelează acest fapt cu regimurile de acolo? Ba da. Tarii nu au acordat nici o constituţie poporului, au putut să se afunde în autocraţie o buna perioada de timp. Revoluţia din februarie la fel... nexam. Apoi regimul socialist a facut el o constituţie, dar ceva imi spune ca doar pentru a-şi conferi un plus de legitimitate. Nu mă pronunţ cu privire la constituţia lor din 1993 pentru că nu sunt expert, dar din punct de vedere al circumstanţelor sale, ar trebui să fie una democratică (probabil).
Până la urmă Constituţia nu trebuie tratată ca o lege oarecare numărul xxx (porno, ştiu) din 1991. Este numită lege fundamentală pentru că uneori nu funcţionează ca o normă, ci este o colecţie să zicem de linii generale care stau la fundaţia regimului nostru. Constituţia este un fel de contract social între cetăţeni cu drepturi şi stat care va garanta acele drepturi. Automat acel stat nu poate fi autocratic, pentru că un autocrat prin definiţie încalcă drepturile fundamentale (la libertate spre exemplu). Cum putem avea un electorat performant şi interesat de viaţa publică dacă acesta nu cunoaşte pe ce este fundamentată această viaţă. În plus cum am putut supune la referendum o revizuire a constituţiei când cei care votează habar nu au ce votează (ştiu că a fost o campanie masivă de informare, dar nu s-a insistat pe ideea fundamentală a constituţiei, ci mai mult pe modificări aduse formei din 1991.
Bineînţeles că românii cred că politicienii fac ce vor. Din păcate chiar şi unii oameni de vârsta mea cred asta. Practic consideră pe buna dreptate că parlamentarii au puterea, spre exemplu să facă o lege prin care li se acorda nush ce spor că lucrează intr-o clădire construită ca monument.
Eu cred că puţine noţiuni asupra ideii de constituţie (pana şi titlul e sugestiv: constituţie vine de la constituire (a statului)) sunt de mare valoare pentru cetaţean în primul rând şi pentru viaţa politică, şi primul care trebuie să se sesizele este sectorul ONG-urilor.
În încheiere, vreau să amintesc de un clip care a circulat pe youtube şi a fost primit foarte bine:


de fapt, ideea centrală a filmului, autoritarismul (mulţi nu cred că s-au prins, doar au considerat că e bine să retrimită mass-ul) nu se rezolvă mergând la vot, ci înţelegând principalul mecanism de restricţie.

PS: Nu am vorbit despre statul de drept