România în cadrul Ligii Națiunilor

Ce a însemnat pentru România statutul de membru al Ligii Naţiunilor în măsura în care aceasta îşi desăvârşise idealul naţional şi devenise cu adevărat stat naţiune?

Niciodată în istorie omenirea nu a fost mai oripilată de propriile gesturi decat după Primul Război Mondial. Atât de mare şi sângeros a fost încât s-a considerat cu toată naivitatea că acesta a fost războiul care va încheia toate războaiele. Dacă pacea se conturează ca stare socială în corelaţie cu antagonista sa, războiul atunci cu cât un război este mai lung, mai sângeros, mai industrializat, mai tehnologizat, ş.a.m.d. cu atât dorinţa de pace devine mai aprinsă. Prin dorinţă de pace aprinsă nu mă refer la faptul că foarte mulţi oameni doreau pacea, ci că oamenii care doreau pacea doreau una stabilă, în condiţiile în care Europa, prin definiţie, nu a cunoscut asemenea stare. Odată încheiat, un război de asemenea amploare trebuia evitat. Mai mult decât atât, o entitate mai puternică decât un stat va fi însărcinată cu evitarea războiul, indiferent de magnitudinea acestuia. România a fost membru fondator al acestei organizaţii numită foarte frumos „Liga Naţiunilor” sau „Societatea Naţiunilor” şi s-a retras din aceasta odată cu moartea acesteia, începutul unei conflagraţii mondiale şi mai mare decât prima, cel de-al Doilea Război Mondial. Am început spunând că niciodată omenirea nu a fost mai scârbită de ea înseşi decât după Marele Război. Spun asta pentru că un război de o asemenea întindere şi număr de soldaţi implicaţi nu a existat şi avea probabil o dimensiune oarecum distopică. Al Doilea Război Mondial a adus diferenţe de miză, de tehnică, de cruzime dar în esenţă este exact ceea ce îi spune numele: al doilea război mondial după primul. De aceea Societatea Naţiunilor a avut un rol fundamental în încercarea de a stabiliza noua Europă. În cele ce urmează voi încerca să surprind, în sensul unei identificări-listări, beneficiile României de pe urma Ligii, menţionând din start că nu mă aştept să descopăr avantaje pragmatice (fonduri, ajutoare, etc.). De aceea am hotărât să întind puţin tema studiului şi să vorbesc despre ce înseamnă a fi în Societatea Naţiunilor şi pe ce direcţii se poate considera organizaţia respectivă ca o „marcă” a unui stat. Putem lua în calcul prestigiul ca un avantaj a faptului de a fi membru, aşa cum a spus Nicoale Titulescu: „Permiteţi-mi să vă exprim adânca mea recunoştinţă pentru marea cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal încredinţând, prin voturile dumneavoastră, înalta demnitate de preşedinte al celei de-a 11-a Adunare a Societăţii Naţiunilor . Beneficiile decurc din corelarea statutului de membru cu faptul că România ieşise victorioasă din Marele Război, câştigase teritorii suficiente pentru a uni românii sub un singur stat şi avea nevoie de protecţie serioasă pentru că aceste teritorii reprezentau o miză la fel de importantă pentru statele vecine . În plus, Liga uneşte majoritatea statelor influente din lume şi se declară un for de discuţii în spiritul arbitrajului, al consensului şi al dreptăţii. Deci statele membre sunt cel puţin văzute din exterior ca fiind mânate de aceleaşi valori.
Lucrearea academică care a stat la baza proiectului meu este o colectie de redări sub formă de text ştiinţific a unor conferinţe care au avut loc în perioada interbelică. Intitulate simplu “Politica Externă a României”, acestea au rolul de a familiariza publicul român cu noile condiţii ale României în raport cu lumea de dupa 1918. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român, incepe discursul sau prin transpunerea ideei de ordine constituţionala la sfera internaţionala. Prin asta consideră că aşa cum fiecare stat are o ordine constituţionala interioara pe care o respecta ca fiind singura varianta raţionala, acel stat trebuie să respecte şi ordinea externă. Prin ordine externă nu înţelegem o dimensiune străină statului, ci un nivel care îl include şi pe acesta. Deci toate statele care alcătuiesc ordinea externă sunt responsabile de aceasta în aceeaşi măsură în care beneficiază de aceasta. Prin ordine externă „constituţională” înţeleg reglementarea acestei ordin sub forma legiferării, imparţialităţii şi echidistanţei. Unele state noi formate dupa Primul Război Mondial au trecut în constituţie adeziunea la Societatea Naţiunilor tocmai pentru a face din aceasta o trăsătură naţională şi pentru a recunoaşte noua ordine formată ca parte a statului. Adeziunea la aceasta instituţie înseamnă mai mult decât atât. Gusti citează din Constituţia Cehoslovaciei: „Noi, Naţiune cehoslovacă, proclamăm ... că înţelegem a face parte din Societatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, paşnic, democrat şi progresist”.
Pentru început, Gusti lămureşte că Societatea Naţiunilor nu este, ca şi concept, nouă, ci este doar ultima evoluţie a păcii – „Dacă istoria înregistrează o tradiţie bogată a rasboaelor, apoi nu trebuie uitat, că în acelaş timp avem tot o atât de veche tradiţie a păcii. Dacă răsboiul este străvechiu, tot aşa dela început a fost şi nostalgia popoarelor pentru pace” . Prin asta înţeleg că mijloacele de menţinere a păcii se schimbă imediat în funcţie de mijloacele războiului (inclusiv modul şi circumstanţele în care s-a declanşat, miza, metodele de luptă, tehnologia folosită, gradul de industrializare al violenţei). În acest sens, autorul sugerează că Liga este ultima evoluţie a păcii, declanşată după finalul ultimului război. Implicit, a fi stat membru înseamna a fi stat iubitor de pace, şi Liga era singura instituţie care hotăra care popoare sunt iubitoare de pace şi care sunt agresor. România a fost văzută aproape tot timpul ca pacifistă.
Şi dacă despre Primul Război Mondial s-a crezut că va pune capăt tuturor războaielor, Liga (ca rezultat al acestui război) este concepută pentru asigura acest lucru. Urmează o trecere în revistă a epocilor istorice şi principiile dezvoltate în acele perioade care stau la baza Ligii. Această istorisire are rolul de a sublinia că proiectul a existat tot timpul în mintea omului, dar acesta nu a îndrăznit niciodata, pe parcursul istoriei, să-l materializeze, să-l scoată din sfera utopicului. În interpretarea prelegerii lui Gusti, Primul Război Mondial apare ca o palmă dată omenirii pentru că aceasta nu a aplicat, nu a aplicat în întregime sau a aplicat prea tarziu seria de principii raţionale legate de pace . Nu voi insista foarte mult asupra acestor principii pentru că nu fac obiectul strict al lucrării, dar ele includ, printre altele siguranţa colectivă, puterea egala a statelor, balanta puterii, unificarea armatelor europei şi chiar a statelor într-un sistem federal.
Pentru ca o Societate a Naţiunilor să existe trebuie în primul rând să existe naţiunile. După Revoluţia Franceză, proiectul începe să nu mai fie trecut cu tăcerea sau ironizat. Principalul indicator ideologic al importanţei naţiunii din perspectiva razboiului, spune Gusti, este decretul din 22 Mai 1790, prin care naţiunea franceză declară că nu va mai declanşa războaie de cucerire şi nu va folosi forţa împotriva libertăţii vreunui popor. Apoi autorul ia în discuţie proiectul lui Kant căruia îi vede caracterul avangardist. Întrebarea este: deşi proiectul a putut fi aplicat cu nenumărate ocazii, de ce s-a amânat? Răspunsul pe care îl desprind este că deşi elitele erau conştiente de un asemenea proiect, nu îi puteau atribui un caracter realist, şi de aceea au optat pentru forme intermediare – „ ... atmosfera pentru înfăptuirea unei Societăţi a Naţiunilor era pregătită, de ce totuş ea nu s-a realizat? Pentru că nu sunase încă ceasul Societăţii Naţiunilor! Lumea politică a timpului se găsea sub vraja unei alte formule, ce o încânta: Politica echilibrului Puterilor” . Gusti vede aceasta formula ca una strict utopica pentru că nu are elemente clare după care se poate cuantifica puterea într-o măsură mai precisă decât cea a bunului simţ. În plus odată stabilit, echilibrul este foarte uşor distrus: Kant, spune Gusti, face analogie la casa lui Swift: era atat de echilibrată arhitectural încât s-a dărâmat atunci când o vrabie s-a aşezat pe aceasta. Urmează o prezentare de principii care s-au dovedit adevărate pe parcursul scurtei istorii a Ligii, principii cu care suntem familiari. Partea a doua a textului are forma unui Adaos, o completare după trei ani şi îşi găseste fundamentele în semnarea Protocolului Societăţii Naţiunilor (Protocolul de la Geneva). Protocolul, spune autorul, este de o importantă fundamentală pentru că aduce greutate Pactului, aprofundează ideile acestuia şi regularizează acţiunea organizaţiei. Protocolul acopera foarte bine idea prevenţiei vreunui război, declararea unui stat „agresor”. România deşi vede imperfecţiunile Protocolului, nu are motive puternice de obiecţie, în mare parte pentru că acesta elimina distincţia între state mari şi state mici. Voi discuta mai târziu în detaliu importanţa eliminării acestei distincţii. Nemulţumirile semnalate de Britanici includeau amănunte tehnice dar şi de principiu (statele nu au dreptul de a lua toate măsurile de apărare în cazul unui conflict cu un vecin, unui stat agresor nu i se poate atenta la independenta, statul agresor va plati doar cheltuielile razboiului şi nu va putea pierde teritorii, lipsa încercării de a elimina definitiv războiul). Aceste nemulţumiri nu fac din protocol - şi deci din proiect - un drum închis aşa cum autorul crede că gândesc britanicii, ci au menirea de a sublinia cât de grea este construcţia unui edificiu al păcii. Trebuie făcută aici distincţia între principii şi metode. Principiile Societăţii Naţiunilor nu pot fi neglijate de orice minte raţională, iar metodele au tot dreptul să fie corectate. Ceea ce mulţi nu au putut previzui este faptul că o conflagraţie şi mai mare decât Marele Război îşi va avea o parte din fundamente chiar în metodele folosite în slujba acestor principii.
Primirea României a însemnat confirmarea faptului că noi suntem de acord cu principiile organizaţiei. Aceste principii nu sunt o sumă sau o intersecţie a principiilor actuale ale membrilor, ci mai mult decât atât, o mulţime care asigură pacea. Scopul principal al Ligii Naţiunilor era asigurarea păcii. Obiecţia legată de al Doilea Război Mondial este o obiecţie, repet, la metode, şi anume la faptul că metodele nu erau suficiente pentru perpetuarea păcii. În altă ordine de idei putem formula ipoteza referitoare la faptul că statele care au pornit a doua conflagraţie mondiala nu erau conduse de oameni care au beneficiat de suportul populaţiei. Sunt de părere că toate popoarele care au fost membre în Ligă cred în democraţie, în libertate, în pace, ş.a.m.d . dar conducerea politică nu a reflectat întotdeauna aceste idealuri. În momentul în care conducerea politică tinde către război, singurele bariere sunt cele care ţin de metode şi nu de idealuri. Cred că beneficiul meta-fizic pe care l-a avut România din aderarea la Liga Naţiunilor a fost unul de prestigiu, pentru că acest gest a însemnat o afirmare de principii, principii care corespundeau cu cele ale lumii civilizate. Deci a fi membru în Liga Naţiunilor poate însemna, cred eu, a fi integrat în lumea statelor civilizate, iar eu asta cred că a făcut România.
Voi încerca să arăt că interesul naţional s-a putut desăvârşi cel mai bine în cadrul instituţional creat de Societatea Naţiunilor, asta aducând un beneficiu net Regatului României ca membru al acestei organizaţii internaţionale. Pe această direcţie, cel mai important aspect al Ligii este faptul că elimină formal distincţia între state mici şi state mari. Nu trebuie să mai menţionez că România a fost şi probabil încă este un stat mic, din punct de vedere al puterii. Hans Morgenthau: „soarta neutralităţii statelor mici nu va fi decisă de acestea, ci de Marile Puteri, decizii luate pe baza intereselor lor reale sau prezumate, nu pe baza formulelor legale şi a principiilor ideologice” . Faptul că toate statele membre aveau aceeaşi putere legală de decizie împiedică pentru totdeauna cel puţin neglijarea sau ignorarea unora de către ceilalţi. Andrei Miroiu formulează o teză prin care explică clasificarii puterilor. Pentru a înţelege beneficiile aduse de Societatea Naţiunilor Regatului Român trebuie să înţelegem sistemul pe care aceasta îl înlocuieşte. Sistemul realist al relaţiilor internaţionale îşi permite să clasifice statele cu ajutorul unor criterii materiale, palpabile, uneori chiar măsurabile. „Criteriile cu care se operează îndeosebeşte în catalogarea unei puteri ca fiind un actor esenţial sunt legate de întinderea capacităţilor materiale şi manageriale, întinderea intereselor sale, capacitatea de a face faţă unui conflict armat major şi importanţa diplomatică relative. Definiţiile cu care se operează au în calcul fie prioritar unui dintre aceste criterii, fie o combinaţie dintre acestea” . Întotdeauna se vor lua în calcul toate criteriile în încercarea de a ierarhiza puterile. Definiţiile formulate care să tragă o linie intre state mari şi state mici folosind criteriile mai sus amintite nu prea îşi au sensul, sunt contradictorii. De-a lungul istoriei s-a încercat o legiferare, o formalizare dar acesta nu a avut niciodata pretenţia la universalitate. Nu putem spune ca o certitudine, spre exemplu, că un stat devine o mare putere dacă are o populaţie mai mare de 250 de milioane de locuitori, sau dacă efectivele militare depăşesc un anumit număr. Cel mai corect este, în viziunea mea, să luăm în calcul cum se situează statele în procesele de negocieri: Franţa, spre exemplu, a fost văzută tot timpul ca o Mare Putere din bun simţ. România, nu. Faptul că Liga Naţiunilor acordă putere formală egală tuturor statelor membre (state precum Honduras, Uruguay) nu înseamnă că un scenariu în care Guatemala se opune Rusiei, Franţei şi Angliei devine foarte posibil ci mai degrabă interesul Guatemalei va fi luat în calcul într-o măsură de restul statelor atunci când acestea vor lua o decizie importantă care va afecta întreaga comunitate de state membre ale Ligii. În aceeaşi situaţie este şi România. Aderarea la Liga Naţiunilor a însemnat pentru poporul român sfârşitul teoretic al perioadei în care acesta a fost amenţat din toate părţile de interesele marilor puteri (Imperiul Otomat, Rusia, Austro-Ungaria) şi nu s-a putut dezvolta din această cauză.
Să ne gândim doar la faptul că România abia îşi desăvârşise unitatea naţională prin Marea Unire din 1918. Liga Naţiunilor era, la vremea actuala, cel mai puternic garant al păcii şi deci al menţinerii integrităţii teritoriale deoarece propunea primatul dreptului în relaţiile internaţionale şi dezminţea politica de forţă. Asta a făcut ca Regatul Român să stea în faţa Ungariei pentru situaţia Transilvaniei. Ungaria a acuzat România că discriminează proprietarii de pământuri maghiari fată de cei români în chestiunea reformei agrare. România a făcut o reformă agrară sub forma unor exprorpieri în Vechiul Regat, exproprieri pe care le-a întins în teritoriile noi căpătate după război. Nicoale Titulescu trimite o scrisoare Ligii pentru a lămuri situaţia şi a dezminţi acuzaţiile guvernului de la Budapesta. România a fost acuzată că discriminează proprietarii funciari maghiar în raport cu cei români atunci când li se expropriază pământul, cu alte cuvinte că România duce o politică de demaghiarizare a Transilvaniei. Din moment ce reforma agrară s-a făcut pornind de la legislatie, aceasta poate părea injustă pentru unii, dar cert este că este aceeaşi pentru toţi, spune Titulescu, pentru că nu face distincţe din punct de vedere al naţionalităţii. Fac obiectul exproprierii şi optanţii unguri şi proprietarii români. Titulescu spune, în apărarea Regatului Român că Ungaria extrage din legislaţie doar câteva articole şi le discută ca şi cum acestea nu s-ar aplica şi cetăţenilor români : cel legat de absenteism şi de preţ. Autorul scrisorii admite că unele principii sunt arbitrare dar trebuie să se facă o serie de distincţii pentru a justifica exproprierea. Principiul absenteismului îşi propune să împartă proprietarii în interesaţi şi neinteresaţi. În Vechiul Regat Românesc au fost expropriaţi cei care şi-au dat în arendă pământul între 1910-1920, indiferent dacă au fost sau nu în ţară. În Transilvania, legea agrară declară absent un proprietar care nu a fost în România între 1 decembrie 1918 şi 21 martie 1921 şi i se expropriază domeniul. România înţelege frustrarea Ungariei din cauza retroactivităţii legii, dar linia de argumentare este că legea se aplică retroactiv şi pentru români. În fapt, restul textului care ţine de chestiunea absenteismului demonstrează că proprietarii maghiari au pierdut în fapt foarte puţin pământ prin aceasta metoda, grosul fiind expropriat pentru motive ordinare, motive pe care Ungaria nu le-a atacat. Legat de preţ, partea Maghiară a fost nemulţumită că exproprierile s-au făcut în lei, deşi ei au cerut aur, pe motiv că nu au încredere în moneda României. Argumentul e acelaşi: legea nu face discriminare în funcţie de naţionalitate. România nu a putut plăti in valută din cauza perioadei imediate de după război, deoarece avea nevoie de aceasta pentru plăţi externe. Este absurd ca Ungaria să ceară aur de la o economie pe care nu o văd stabilă: „Cereţi imposibilul! În întreaga dumneavoastră cerere, n-aţi făcut decât să cereţi imposibilul! Şi tare mă tem că cereţi cu bună ştiinţă imposibilul.” . Adeziunea la Ligă a fost de o importanţă fundamentală pentru Romănia din perspectiva securităţii. De aceea, România a fost foarte vocală şi la episoadele Conferinţelor pentru declararea agresorului.
Odată primită în Societatea Naţiunilor, România adera la toate organismele internaţionale asociate cu Societatea. Dintre acestea, cea care a adus cele mai multe beneficii României este Organizaţia Internaţională a Muncii. Un studiu foarte bun al ideilor vremii cu privire la Organizaţia Internaţională a Muncii este realizat de Gr. L. Trancu-Iaşi sub formă de conferinţă, redată în volumul „Politica Externă a României, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”. Autorul identifică principiile acestei organizaţii ca principii pe care membri acesteia trebuie să îi implementeze urgent. Principiile pot fi privite ca „de stânga”, dar ele sunt mai mult nişte idei care apropie societatea de justiţie socială. Societatea Naţiunilor recunoaşte cu valoare de adevăr ideea că idealul suprem al său: pacea nu poate avea loc în lipsa justiţiei sociale. Organizaţia Internaţională a Muncii pur şi simplu veghează deci la aducerea justiţiei sociale prin perspectiva condiţiilor de muncă. România ca membru al Organizaţiei înregistrează beneficii pe domeniul justiţiei sociale şi are dreptul de decizie asupra acestor măsuri. Prima problemă sesizată este cea a durăţii lucrului în sensul orelor petrecute la servici. Urmează o listă cu toate reglementările discutate şi integrate în legislaţia statelor membre, aşa cum sunt reproduse de Andrei Popescu şi Mircea Duţă . Prima convenţie stabileşte timpul maxim de lucru la 8 ore pe zi şi 48 de ore pe săptămână, salariaţii având dreptul la 24 de ore consecutive pentru repaos. Patronul va publica orele de lucru şi nu are dreptul să cheme un angajat în afara orelor dacă acesta nu este de acord să vină să muncească pentru ore suplimentare (a fost reglementat şi statutul orelor suplimentare). A doua reglementare vine pe direcţia prevenţiei şomajului şi implică coordonarea tuturor birourilor de plasare a forţei de muncă la nivel naţional. În afara de asta, plasamentul şomerilor va fi gratuit iar din birou vor face parte şi reprezentanţii patronajului. A treia măsură importantă protejează femeile aproape de naştere, le garantează dreptul la concediu plătit prin indemnizaţie din bani publici, de la 6 săptămâni înainte travaliului până la 6 săptămâni după naştere. Celelalte prevederi sunt la fel de importante dar au un caracter previzibil (protecţia femeilor şi a copiilor de diverse vârste, asigurarea repaosului săptămânal de 24 de ore consecutive, asigurarea de boală a angajaţilor, ş.a.m.d.).
În concluzie, România a avut beneficii multiple generate de faptul că a fost membru al Societăţii Naţiunilor, chiar dacă această organizaţie a eşuat în misiunea supremă. Părerea mea este că trebuie să privim Liga în termeni de beneficii imediate, generate de aceasta pe direcţia păcii şi justiţiei sociale, chiar dacă în final Războiul Mondial s-a declanşat încă odată. Cum spuneam la început, chestiunea asigurării păcii este una de metode şi nu de principiu. Beneficiile României de pe urma Societăţii ţin de prestigiu internaţional, de relaţii bune cu vecinii, de justiţie socială şi probabil cele mai importante de creşterea puterii pe plan internaţional.


 
BIBLIOGRAFIE
• MIROIU, Andrei, Balanţă şi Hegemonie: România în politica mondială, 1913 – 1989, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
• MORGENTHAU, Hans J., International Affairs: The Ressurection of Neutrality in Europe”, The American Political Science Review, vol. 33, nr. 3
• ONCESCU BELEŞTEI, Mircea, Reconstrucţia Financiară a Europei, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929
• Politica Externă a României – 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Institutul Social Român, Bucureşti, 1926
• POPESCU, Andrei şi DUŢĂ, Mircea, Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Munii ratificate de România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997
• SCUTARU, Ioan, România şi Marile Puteri, editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucuresti, 1999,

Neîncrederea în politică (partea 2)

Prima bucată aici.

Plec, de data asta, de la o replică a lui Neagu Djuvara de la o converinţă despre rezistenţa împotriva comunismului românesc. Ideile sale au luat alt drum, şi de la rezistenţa din munţi ne-a povestit cum a reuşit dânsul (Djuvara) să plece din România după 23 august ca diplomat. Mă rog, nu asta e chestiunea, ci momentul în care s-a întors (imediat după Revoluţia din 1989). A spus că s-a întors şi a găsit "cu totul altă ţara". S-a referit la societate şi cel mai probabil la legăturile dintre oameni. Oamenii au fost, vreme de 40 de ani lipsiţi de încrederea şi respectul reciproc, în mare parte din cauza securităţii dar şi a unor sisteme comuniste (repartizările la locuinte, servici; oamenii se certau între ei pentru că, aparent sistemul nu putea fi schimbat peste noapte, deci trebuia depăşit prin toate mijloacele). Prin multe chestii pe care eu le atribui comunismului vine şi neîncrederea pe care unii români o manifeste ostentativ cu privire la clasa politică. În vremea comunistă, oamenii îşi refulau orice nemulţumire pe care o aveau cu privire la regim pentru că toata lumea ştie că riscau enorm dacă o formulau public. După ce a căzut comunismul, au venit la putere oameni "de-ai noştri", adică din rândul conduşilor vechiului regim. Acum bineînţeles că dacă un om urcă brusc în societate (este ales în conducerea statului), oamenii "conduşi" vor vrea să li se îndeplinească toate dorinţele, dar nu le vor formula precis pentru că nu cunosc procedura. Aceştia preferă, în schimb să discute cu vecinu despre probleme statului decât cu cineva în măsură să rezolve cât de puţin. Aici nu e vorba de incompetenţa politicienilor (care este oricum cu mult peste limita normală şi morală), pentru că nu toţi sunt incompetenţi şi aceia care sunt vor dispărea uşor uşor, ci e vorba de mentalitatea cetăţenilor care vor considera perpetuu că politica este în mâini incompetente. Cum abia am scăpat de comunism, noi românii vrem să recuperam pentru timpul pierdut şi iaca şa astăzi credem că nu mai există nici o speranţă pentru ţara asta. Atenţie, diferenţa este că înainte de 89 credeam pe bună dreptate că nu prea mai sunt speranţe, dar acum românii au mentalitatea asta înrădăcinată deşi aparent ţara merge din ce în ce mai bine. În România, mentalitatea despre care vorbea Neagu Djuvara că ne-ar fi schimbat ca popor nu s-a risipit deloc, unii oameni nu au nici o iotă despre funcţiile pe care le au politicienii, despre puterea pe care o au, dar pe aici pe colo ştiu ei (oamenii) că politicienii ne conduc, deci au putere mare. În acelaşi timp, avem sentimentul că este loc de mai bine, dar din cauza lu Ceauşescu, acel "loc de mai bine" se transformă în nemulţumire. Asta este problema, oamenii nu înţeleg conceptul de îmbunătăţire constantă.
Altă problemă: românii au impresia că numai în România contemporană politicienii fură. Bineînţeles că un om rămâne om indiferent de poziţia lui, şi este întotdeauna tentat să îşi urmeze interesul privat. Aşa este democraţia, şi peste tot de fură, dar în diferite cantităţi. Cert este că din toate timpurile democraţia înseamnă îmbogăţire rapidă pentru unii, pentru că, din moment ce unui om normal i se dau puteri mult mai mari decat cele ale celorlalţi, prima tentaţie e să îşi asigure el toate nevoile. Nu zi nu, că şi tu ai face la fel. Dacă vrei să nu fure conducătorul, monarhia este, într-un fel, soluţia, pentru că regele are, legal, mult mai mult decât îi trebuieste, pentru că altfel nu ar mai fi rege. În cazul acesta, un rege va guverna mai mult spre interesul statului decât spre interesul personal, pentru că, repet, i se dă de la început mult mai mult decât are nevoie. Democraţia, după cum spunea David Hume (acesta are o analiză a Parlamentului Britanic din secolul 18), este un joc de interese private, în care fiecare trage în partea lui, se ajunge la un compromis care avantajează pe toata lumea (ce-i drept, în măsuri diferite), deci se caută un interes public care satisface toate interesele particulare. Oricum, absenţa de la vot nu are cum, tehnic, să scape Parlamentul, Guvernul, etc. de hoţi. Nimic pe lumea asta nu poate distruge odata pentru totdeauna hoţia de acest tip mai bine decât o bună educaţie morală. Dar cum nici nu se poate pune problema moralei la noi, un bun prim pas este să ne oprin din generalizarea următoare: toţi politicienii fură ca în codru şi nimic nu poate schimba asta. De fapt, starea de sprit este: Înainte, toţi politicienii furau ca în codru şi nu făceau nimic pentru ţară. Astăzi, politicienii mai fură, dar se uită cu coada ochiului şi la interesul naţional şi mai fac ceva din când în cand. Cea mai bună situaţie la care poate spera o democraţie este atunci cand politienii fură cu măsură, dar se concentează mai mult la treburile publice. Şi pentru cei care au impresia că dar azi se fură în politică, şi că în perioada interbelică mergea bine treaba, le dau câteva linkuri:
http://www.gandul.info/traditii-istorie/presa-interbelica-romaneasca.html?3895;883313
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801349/Istoria-pe-sine-tramvaiele-Bucurestiului/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-05-21/1936-un-an-plin-de-scandaluri.html
Cât despre şpagă, este vina completă a celor care dau, niciodată a celor care iau. Problema este că noi, românii, ne-am învăţat să dăm şpagă, nu să luăm. Şi acest fenomen contribuie la sentimentul de neîncredere în politică, pentru că cică nimeni nu luptă cu fenomenul corupţiei. Păi dacă din toţi românii, doar 2%, să zicem, pot lua măsuri concrete împotriva şpăgii, de sus. Restul de 98% sunt români de rând care mănâncă cacat în RATB că nu le convine că tre să dea şpagă, dar nu vor înceta ei ci vor lăsa întotdeauna pe altcineva.
Concluzia este că românii vor da întotdeauna vina pe politicieni indiferent de problemele pe care le au, după modelulul partidului-stat. Oamenii nu vor lua niciodata atitudine, nu îşi vor rezolva singuri problemele decât după ce aşteaptă statul să vină cu soluţia şi vor crede întotdeauna că bunăstarea şi nivelul de trai personal sunt niste chestiuni care ţin strict de conducere/politicieni şi niciodata de individ. Problema majora este că au trecut deja 20 de ani şi nu se vede o schimbare majora la nivelul mentalităţilor, oamenii încă au impresia că doar naivii au încredere în politică.

Robbing Hood!

Citind presa de specialitate, am dat peste un raport amanunţit al unor savanţi şi oameni de ştiinţă sovietici cu privire la revoluţia proletariatului în viziunea lui Karl Marx. După cum bine ştiţi, pe când şi-a formulat teoria cu privire la lupta de clasa şi plus-valoare, acesta nu s-a gândit niciodata la Rusia. Rusia era, pe vremea dumnealui, un fel de Rusia zilelor noastre, dar la standarde medievale. Rusia romanovilor era, "cum ar veni" un fel de ţara tuturor posibilităţilor. Era de ajuns ca şefu mare să zică ceva şi clerul ortodox să îi dea dreptate, şi gata legea împământenită peste noapte. Azi nu mai e nevoie de cler. Toate bune şi frumoase, aparent, pentru că omul nu e trist până nu află că se poate mai bine. Rusia era un fel de groapa Europei, şi societatea rusească era puternic segregată între conducători şi conduşi, deci fără clasă de mijloc. Ba mai mult, Rusia la 1850 nu avea pic de industrie, deci nici vorbă de proletariat, implicit nici vorbă de jobene, trabucuri, costume negre lucioase şi bastoane. Pentru ca revoluţia să aibă loc aşa cum trebuie, adică de jos în sus, trebuie să existe luptă de clasă, ori singura luptă de care se bucurau supuşii ruşi mărunţi dura 5 minute şi se încheia, pentru totdeauna.
Marx a fondat doctrina socialistă având în vedere ţara în care capitalismul era cel mai bine dezvotat, ajungând să fie înrădăcinat adânc în societate. El s-a referit la Regatul Britanic, care, după cum ştim cu toţii, avea la bază comerţul. Ei făceau comerţ între ei, la modul că unu aducea mirodenii din Asia şi vindea o parte unor pieţari care distribuiau în Londra, altora care le duceau în Europa continentală, şi altora care le duceau în toate colţurile imperiului. Totul se calcula din punct de vedere al profitului şi al pieţei, deci cineva se poate plânge că dracu vinde prea scump mirodeniile ca să se îmbogăţească pe spinarea muncii altora, nu a lui, deci lupta de clasă. Dar un britanic nu va purta niciodată pică pe alt britanic pentru că acesta din urmă vinde prea scump, pentru că ştie că poate cel mult să nu mai cumpere de la el. Şi după ce nu mai cumpără nimeni şi cererea scade, scade si preţul, deci implicit scad profiturile, pentru că producţia rămâne aceeaşi, şi în felul acesta toată lumea e fericită sub mâna invizibilă. Conceptul lui Adam Smith intră în cotradicţie directă cu teoria plusvalorii lui Marx. Acesta din urmă nu a văzut că britanicii erau şi încă sunt un popor foarte avansat din punct de vedere social, astfel încât lupta de clasă nu s-a înteţit niciodată atât de mult pentru a aprinde o revoluţie. Hiperbolitarea luptei de clasă în spaţiul englez poate fi găsită în literatura britanică de ficţiune de la sfârşitul secolului XIX, în special în unele distopii (H.G. Wells - "In The Days Of The Comet")
Mă rog, ideea acestui post este că britanicii au versiunea lor asupra ideologiei de extrema stanga, apărută cu mult înaintea lui Karl Marx. E vorba despre legenda lui Robin Hood, care datează din perioada medievală. Bineînţeles, idei de stânga găsim în toate perioadele istorice, dar niciodata unele atât de bine conturate precum cea ascunsă de faptele şi justificările lui Robin Hood. Acesta nu făcea nici mai mult nici mai puţin decât o redistribuire a averii, dar, atenţie, pe căi demne de o vizită la călăul regal. Acum na, Anglia la 1300 era cam ca Rusia la 1800, în sensul că doar conducătorul suprem avea dreptul de a eticheta o acţiune ca fiind legală sau ilegală. Morala ne spun că nu e bine să furi, dar Robin nu fura de nebun; avea în cap un plan bine pus la punct, şi se pare că morala lui contrabalansează impralitatea furtului. El a propus nu o remunerare bazată pe merit, ci una pe nevoi. Drept este că la vremea respectivă nu exista o procedură clară de evaluare a meritului, dar ne îndepărtăm de la subiect. Mă axez atât de mult pe societatea engleză pentru că această legendă a supravieţuit mai mult de 500 de ani până în zilele noastre, deşi are la bază unele idei care, luate din context, ar provoca repulsie multor britanici.
Robin Hood era comunist: lua (fura) de la bogaţi şi dădea la săraci. De ce? Pentru că bogaţii aveau mai mult decât le era necesar pentru un trai decent (aveau cu mult peste nevoia standard umană) şi săracii nu aveau siguranţa zilei de maine. Personajul este orbit de greutatea muncii săracilor, dar nu cunoaşte cât de mult a avansat diviziunea muncii în sine, şi nu prea înţelege de ce unii sunt bogaţi, deşi nu muncesc, crede el, din greu şi alţii lucrează de dimineaţa până seara şi nu au nimic. S-ar putea să greşesc, dar am impresia că Robin Hood este cel puţin stimat şi acceptat ca atare în Anglia, dar oricum puţini sunt cei care denunţă legenda medievală drept propagandă bolşevică (am înclinat ca să fie clar). Greşeala lui este că a considerat întotdeauna că bogaţii au prea mult (mai mult decât le trebuieşte) şi săracii prea puţin; nu a observat că saracii nu erau atât de săraci încât să moară de foame pe capete. A pune egal între nevoile oamenilor formând, ca o medie aritmetică, o nevoie standard este un concept care nu se va mai aplica prea curând. Chiar dacă, în evul mediu bogaţii nu îşi prea meritau averea şi săracii nu prea aveau cum să urce în societate, cine este Robin Hood să facă dreptate cu arcul şi să încerce să schimbe lucrurile atât de drastic şi brusc?una e să furi de doua trei ori şi alta este să porneşti o cruciadă ideologică împotriva rigorii sociale a vremurilor, cruciadă care s-a stins odată cu el. Marx este un Robin Hood intelectual, care preferă să înveţe oamenii pescuitul decât să le dea peşte la infinit, şi tot nu a reuşit, şi nu va reuşi niciodată pentru că oamenii cu merite merită mai mult decât merită oamenii fără merite, chiar dacă au aproape aceleaşi nevoi pentru a supravieţui.

Iar nazisti ma?

Bă ce dracu se întampla cu unii de o iau pe ulei grav de tot? Ştiu că au apărut combinaţiile alea de droguri legale, da nu mă asteptam să stie Mazăre să ruleze şi să meargă spart la o defilare de moda. Da domnule, este oficial: Radu Mazăre este nazist :)) (scuzati-mi semnele moderne). Şi din moment ce şi fiul lui poartă uniformă, probabil se trage dintr-o familie cu puternice tradiţii de extremă dreapta. Îi filează o lampă mai puternic şi evident ca niciodată. Si uite cat e de prost. Deci asta este pentru cei care au zis că vor distracţie (votând in dreapta post-ului). Cica nu e nazist, e doar un "ofiţer în armata germana, în Wehrmacht". Adică nu ofiţer în orice armată germană, ci în aia care a funcţionat între 1935 şi 1945. În nici un caz nu se referea la aia a lui Hiter, deci în nici un caz una mânată de ideologia nazista. Cum zicea, nu nazist, ci Wehrmacht. Aute şi ce tehnica are vulpoiul, încearcă să ne bage în ceaţă. Cică s-a inspirat dintr-un film, de parca acolo o fi văzut prima oara o uniforma de soldat nazist. Fie e foarte îndrazneţ şi înzestrat cu un sarcasm de invidiat - tehnic imposibil, fie e foarte prost - probabil. Nazzăr fiind până în măduva spinării, nu a putut da jos şi zvastica de pe curea după ce a scos-o, înainte să urce pe scenă, pe aia de pe şapca. Oricum din respect pentru ideologia care îi dă forţa zilnică a decis să păstreze vulturul şi restul simbolurilor. Şi partea cea mai proasta e ca e primar (PSD PSD PSD). Un primar român nu ştie nimic despre fascism în afara de faptul că e rau. Singurul Antonescu despre care a auzit e ala pe care trebuie să-l injure. Şi partidul lui are tupeul să îl facă chiulangiu pe Antonescu, că nu dădea prin Parlament (sportul momentului), nevăzând că au un membru destul de influent care a fost mai chiulangiu ca Elena Ceauşescu.
Morala: Centrul pentru Combaterea Antisemitismului (avem unul) a făcut o sesizare împotriva lui Radu Mazăre la Procurorul General al României, pentru afişare de simboluri aparţinând extremei dreapta. Aceste acte (pe care Radu Mazăre le-a săvârşit şi recunoscut ostentativ) se pedepsesc cu ÎNCHISOARE de la 6 luni la 5 ani. Cine stă la închisoare? Numa proştii stă la răcoare, smecherii oricum face ce vrea, şi Mazăre e prea smecher de prea mult timp.

Ce mai face Obama?

Azi dimineaţă mâncam nişte ouă şi mă uitam la Realitatea. Am văzut că a ajuns Barack Obama în Italia la summitul celor mai puternic industrializate state din lume - G8. Mă rog, eu la şcoala am învăţat că era G7+1 (G7 + Federaţia Rusă). Văzând marea ştire strecurată cu greu între înmormântarea lui Michael şi fantoma lui Michael, mi-am pus întrebarea firească "mă, ce a mai facut mă Obama? că de mult nu am mai auzit de el". De fapt întrebarea s-ar reformula în "de ce am auzit atat de mult despre el la sfârşitul anului trecut?" sau "de ce s-au entuziasmat atât de mult oamenii (toţi, nu doar americanii) în campania electorală a candidatului din partea Partidului Democrat?". Opinia mea este că Obama a jucat excelent din punct de vedere electoral, sau cel mai probabil a avut o echipa foarte bună. Acesta a fost transformat în ochii marelui public (planetei) într-un om fără limite. Gandiţi-vă că Iliescu vorbea (în România) acum ceva vreme că nu este exclus să apară un "Obama" - candidat surpriză. Băsescu a fost un fel de Obama în 2004, cand a apărut pe neaşteptate în postura de candidat dupa retragerea lui Stolojan - nu este aici absolut nici un joc politic, nu-nu. Dar oamenii nu îl consideră pe Obama un Băsescu (pt ca a aplicat cam aceeaşi tactică dar cu 4 ani înainte de Obama). Obama a creat un nou set de reguli ale succesului electoral, dar din păcate aceste reguli nu cred că sunt atât de durabile să îi mai aducă un mandat, nici lui nici altuia care le va aplica. Tot ce a făcut Obama, în afară de faptul că a venit din negura timpului-ceaţa dimineţii-smoggul londonez a fost să spună oamenilor EXACT CEEA CE VOR SĂ AUDĂ ÎN CONDIŢIILE ACELEA. Obama nu e fascinant în sine, ca persoană. Bine, este, dar nu atât de mult încât să ajungă preşedinte doar din acest punct de vedere. De fapt, el este mai mult un oportunist, meritul lui fiind ancorat mult prea adânc în politica dezastruoasă (din punct de vedere al opiniei publice) a precedentului preşedinte. Este la mintea cocoşului că cine vine şi urlă "CHANGE!!" va fi votat, nu neapărat pentru că aceasta schimbare înseamna creşterea nivelului de trai sau aducerea în moralitate a unor legi, ci mai mult pentru că este o schimbare dintr-un regim devenit extrem de nepopular. Antonimul acestuia este un regim popular, iubit de cetăţeni, deci tot ce trebuie făcut este să schimbi (promiţi că schimbi). Oricum faza cu "change" a intrat în discursul tipic al democraţilor. Aceste smecherii combinate cu mobilizări despre care am mai vorbit aduc victorie strict electorală. Opinia mea este că la nivelul meu şi al României, nu se simte absolut nici o schimbare de preşedinte peste ocean, şi de aici nu se poate face nici o diferenţă, momentan, între, să zicem, ultima jumătate a lui 2008 şi prima jumătate a lui 2009. Au trecut 6 luni, şi absolut nimic spectaculos. Obama şi-a cam pierdut din elan, la fel şi oamenii din entuziasm. Au duduit ştirile despre Obama în campanie, o luna maxim două dupa ce a preluat preşedenţia şi cam atat, după aia nu i-a fost acordată mai multă importanţă decât i se acordă, să zicem, unui preşedinte European, asta în condiţiile în care Obama a hype-at la extrem lumea, mult mai mult decât oricine. Opinia mea finală este că nu mai durează mult până când un val anti-Obama va apărea întâi în ansamblul societăţii americane, urmând ca acesta să se extindă la nivelul planetei. Singura scăpare a preşedintelui este să arate doar că are puterea deplină să modeleze lumea într-una mai bună. Masele sunt proaste; este suficientă o demonstraţie de forţă (pozitivă).

Despre Nesupunerea Civilă

Ştiu că nu am mai scris de mult timp. Oricum nu citeste nimeni blogul meu pentru ca nu scriu despre Columbeanu şi IPhone, aşa că nu o sa vin cu o scuză deasta gen am fost în preasfanta sesiune, am avut treabă etc. Dar văd că de când nu mai vorbesc de rău ţara noastra (în special societatea noastra), unora li s-a urcat la cap, în special băieţilor de la CFR (despre care o sa vorbesc de rău). Henry Thoreau are un eseu excelent despre ce să faci daca nu iţi place statul, pe care mărturisesc că nu l-am citit din proprie iniţiativă, ci l-am avut ca cerinţă bibliografică. Bineînţeles că dacă ar auzi românii că "guvernul cel mai bun este cel care nu guvernează deloc" (motto-ul eseului) i-ar apuca toate pandaliile. Într-adevăr un guvern nu trebuie să guverneze atunci când oamenii pe care ar trebui să-i guverneze gândesc destul de sănătos şi nu prejudiciază restul societăţii urmărindu-şi strict interesul particular ca pilotul de avion (pe cel mai scurt drum posibil fără obstacole). Tocmai în acest mod a fost gândită greva spontană de la CFR Infrastuctură Braşov.
Cauza acesteia a fost o simplă presupunere. Guvernul (Conducerea CFR) s-a gândit că ar fi prielnic în condiţiile actuale să scoata în şomaj tehnic 40% din lucrătorii de la CFR Marfă. Aceasta nu este în sine o decizie care poate fi catalogată buna sau proastă. S-ar putea ca în urma unor studii să constatăm că într-adevăr CFR Marfă are mult prea mulţi angajaţi (nu cunosc prea bine) şi că nu rentează în actualele condiţii de criză. În fine aşa cum o companie angajează forţă de muncă, aceeaşi companie poate da afara oameni, sau îi poate trece în şomaj tehnic. Totuşi nu i-a dat afara, ci doar în şomaj tehnic. Oamenii trebuie să înţeleagă că nu mai e ca în comunism, unde toata lumea avea de muncă. Nu rentează.. afară. Totuşi condiţiile şomajului sunt, după părerea mea, foarte avantajoase: 75% din salariu. Sindicatele nu au protestat, ba mai mult au acceptat direct propunerea. Cei de la CFR Infrastructura s-au gândit ca acelaşi lucru s-ar putea întampla şi la departamentul lor şi au facut repede o greviţă. Hai să fim serioşi. Şi dacă am considera că există un pericol iminent asupra angajaţilor de la infrastructură, o grevă japoneză ar fi fost destul, ca să nu mai spun că greva este intrinsec ilegală.
Eu asta nu înţeleg, cum să opreşti fără aviz prealabil circulaţia feroviară în baza unei presupuneri idioate. Doar faptul că au făcut asta neanunţat este prostesc. Dacă tot au oprit trenurile, deci şi-au atins scopul, pentru ce au făcut asta spontan? Adică dacă nu eşti de acord cu ceva, primul lucru pe care îl faci este să spui că nu eşti de acord. Dar protestatarii nu s-au gândit o secundă la repercursiunile mişcării lor cu privire la restul oamenilor. Cum pot nişte agarici să oprească trenurile din mers, ba mai mult să scrie cu o nesimţire crasă pe placuţele trenurilor "NU URCAŢI!". Călatorul: Cum pizda măsii eu dau bani pe bilet ca să ma urc în tren şi peste 1 minut aflu că nu mă pot urca în tren. Să nu mai spun că sunt oameni care au pierdut mult mai mult decât preţul călătoriei. Singurii care pierd sunt bineînţeles călătorii, dar cel mai aiurea la aceasta mişcare de protest este că nici o parte angajată nu a câştigat. CFR-iştii nu au câştigat nimic pentru că nu au cerut nimic, guvernul nu a câştigat pentru că nu a luat nici o acţiune în detrimentul angajaţilor CFR Infrastructură. Dacă tragem linie dă pe minus, deci o acţiune care a produs doar rău şi nimic bun pentru nimeni, si partea proastă este că nu are nici cea mai mică justificare... ţara lu Papură Vodă

Obama şi cu mexicanii

Nu ma uit la meci. Acum vreo câteva zile am dat peste un clip pe youtube făcut în campania pentru Casa Albă de anul trecut:

Am râs de felul in care tin mexicanii chitara. Am râs de felul în care mimează mexicanii pasiunea pe care o pun în cantec. Am râs de cuplul de la 0:52. Apoi, la rugămintea cuiva am făcut un draft să nu uit să scriu câte ceva despre clip.

Conceptul care stă la baza acestei părţi a campaniei prezidenţiale din 2008 este angrenarea periferiei. Periferia este, nu-i aşa, tot ce nu este centru. Centrul societăţii din punct de vedere politic este reprezentat de elite. Bine, nu elitele, dar din punct de vedere electoral cei care au simpatii politice solide, aproape de neclintit, şi spirit democratic bine fundamentat. Centrul este, în viziunea mea, întotdeauna fidel unui partid, îl va vota pe candidatul acelui partid indiferent de campanie. Centrul nu trebuie motivat să voteze, acesta îşi va exercita dreptul indiferent de candidaţi şi campanie. Aceştia (electoratul din centru) sunt scoşi din calculul, fiind aproape imuni campaniei în sine. Periferia este reprezentată în primul rând de minorităţile etnice (în special negrii şi hispanicii în societatea americană), dar şi de partea medie şi inferioară a clasei de mijloc şi săracii.
Obama nu a venit cu idei revoluţionare. Să nu uităm că placa cu "CHANGE" a fost folosită intensiv de Clinton, intrând practic în discursul democraţilor. Este logic: democraţii au avut mult mai puţini preşedinţi decât republicanii. Cât despre scoaterea trupelor din Irak şi Afghanistan, şă privim campania din 1968 când Nixon a promis mai pe ocolite mai direct că o să încheie războiul din Vietnam. Totuşi în 1968 războiul era în toi, pe când în 2008 se încheiase confruntarea directă din Irak, Saddam e oale şi ulcele încă din 2006. E mult mai uşor să promiţi că scoţi trupele care menţin pacea decât că scoţi trupele care luptă pentru victorie. Promisiunile de genul încheiem războiul sunt la mâna oportuniştilor, şi acestea se fac întotdeauna atunci când opinia publică înclină spre retragere. Am putea totuşi să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, şi anume să spun că John McCain nu a fost un oportunist din perspectiva războiului.
Obama are două avantaje, unul fizic şi unul intelectual. Când spun avantaje mă refer strict la cele electorale. Obama a fost o imensă locomotivă electorală, dar nu asta e important. Important este că a atras foarte multe voturi din periferie. Avantajul intelectual s-a făcut remarcat: centrul ştie foarte bine să citească dincolo de campania electorală; ştie că jumătate din promisiuni nu se vor îndeplini. Nu spun că Obama este prost, ci doar că a ştiut cum să îşi ajusteze discursul în funcţie de ascultători. Clipul este o dovadă clară. Bineînţeles că mexicanii la prima vedere i-au discreditat pe muzicanţi şi pe Obama, dar la o judecată cât de cât rece au constat, sunt sigur, că Obama le este mai apropiat decât McCain. Judecata lor nu se face pe criterii politice, ci pe apropiere sentimentală. Nu spun că periferia este proastă, ci doar că este, în mare parte ignorantă. Obama a înţeles asta, şi a profitat într-un fel. Filmuleţul este unul reuşit pentru un filmuleţ care îndeamnă mexicanii să susţină un Preşedinte SUA.
Opinia mea este că faptul că s-a născut negru este un avantaj foarte consistent pentru câştigarea simpatiei din partea periferiei. Priviţi acestă parte din show-ul lui Chris Rock:

Prin simplul fapt că Obama s-a născut negru, a luat toate voturile negrilor. De ce? Aş fi penibil dacă aş explica ce alege un negru între un alb şi un negru. Atunci când un negru candidează, promisiunile nu prea mai conează, deci îi este foarte uşor să ia voturile negrilor care sunt "registered voter". Rasismul a fost scos din acte dar nu şi din mentalitate. Nu pot generaliza asta decât pentru periferie.

Cât despre WASP, opinia mea este că odată cu mandatul lui Obama aceştia nu mai au cum să aspire la supremaţie intelectuală şi socială, nici măcar să se considere în interior superiori în societate.

Neîncrederea în politică (partea I)

Am decis să pun pe hartie (ma rog.. pe blog) câteva opinii cu privire la cauzele neîncrederii pe care o manifestă românii cu privire la clasa politică, dar şi la act în sine. Pentru început vreau să fac înţeles că nu iau partea celor care nu au nici o treabă cu Parlamentul sau cu vreo instituţie a statului. Nu dezmint în nici un fel incompetenţa, prostia, corupţia, traficul de influenţă, tunurile, afacerile murdare şi licitaţiile aranjate. Nu sunt însă de acord cu generalizarea faptului că în politică se fură, nimeni nu face nimic, fiecare e pentru el şi aşa va fi pentru totdeauna în România.
Îmi pare rău dar principalul actor vinovat pentru starea actuală a neîncrederii este presa, în special cea gen (ceea ce poate era odată) revista România Mare (săptămânalul absolut independent care afisează posterul electoral al PRM), emisiunea lui Mircea Badea, OTV, etc.

Mircea Badea nu face revista presei. Tudor Popescu l-a acuzat, pe bună dreptate, că îndoctrinează, manipulează, şi că nu e conştient de asta. Atenţie: dacă cineva nu are un scop bine determinat, si vine cu faze gen "eu deschid ochii oamenilor", asta nu înseamnă că acel cineva nu manipulează. O ba da, Mircea Badea nu a lăudat niciodată pe cineva. MB nu a prezentat niciodată un lucru pozitiv, nici măcar nu a prezentat un aspect pozitiv al unui lucru în mare negativ. Nuanţele de gri sunt fie mai negre fie mai albe. Badea vede doar negrul. Un jurnalist adevărat ar trebui să fie imparţial, şi să prezinte lucrurile pe toate feţele. Cristian Tudor Popescu, spre exemplu, ştie să dea cezarului ce e al cezarului, şi asta îi dă notorietatea de care se bucură. Acesta este în stare să spună că un lucru este prost, dar are şi părţi pozitive, oricât de mici ar fi ele. Badea în schimb ridiculizează, ironizează la extrem unele fapte dar întotdeauna din perspectiva negativă. Sunt conştient, şă ştiţi, că oamenii au libertatea de exprimare. Totuşi nu am auzit la Badea o critică solidă a regimului în ansamblu, ci doar scandaluri, şmenuri şi smecherii. Acum ştiu că o sa îmi sară lumea în cap cu ideea că Badea nu e jurnalist. OK, de acord, dar publicul larg nu ştie asta. Degeaba se bate cu pumnul în piept, când tot ce face este să preia articolele din ziare şi să le comenteze, uneori din altă perspectivă faţă de cea a autorului articolului. De fapt el nu comentează articolul în sine, ci subiectul despre care articolul vorbeşte, ignorând practic textul şi implicit poziţia jurnalistului. Asta îl face, cred eu, un jurnalist mascat.
Mass media privată este, fără îndoială o fabrică de bani. La o conferinţă, Dan Diaconescu a spus că Elodia i-a adus nu ştiu câte milioane de dolari. Emisiunea sa are cel mai mare rating din România. Asta pentru că Dan Diaconescu se axează pe populism. Dă maselor exact ceea ce vor. Această democraţie mediatică are la bază, în România, cele trei S-uri: Sex, Sânge, Scandal, în teoria băieţilor de la jurnalism. Tabloidul oferă circul. Cum pâinea devine din ce în ce mai puţină, circul umple spaţiile goale, de aici ratingul imens. Probabil un neamţ tipic ar fi scârbit de teme gen când e cutremurul sau Ciumac. Asta nu pentru că nemţii sunt deştepţi, dar pentru că au mai multă pâine. Scandalurile din sfera politică fac deliciul consumatorilor. Raţiunea ne spune că oamenii preferă un articol negativ la adresa unui fapt/politician/program/declaraţie/acţiune în detrimentul unuia pozitiv. De aceea laudele sunt foarte rare. Dacă cineva crede că nu există şi lucruri laudabile cu privire politica Românească post comunistă, atunci acela crede că din 90 încoace ţara a mers într-o direcţie proastă, fie a stagnat (citiţi articolul meu legat de greaua moştenire a guvernelor. Să fim totuşi seriosi. Rareori găsim un jurnalist obiectiv.

Altă idee proastă este că România e ţara tuturor posibilităţilor. Un american ar spune "iauzi..". Da... în România, ca şi în restul statelor cât de cât democratice, ai toate posibilităţile cât timp nu îngrădeşti libertatea celuilalt. De fapt expresia respectivă vine pe linie negativă, adică în România faci ce vrei că nu e nimeni să îţi dea la ţurloaie. Asta pentru că presa românească e foarte săracă în informaţii externe, în special în scandaluri. În general presa prezintă doar scandalurile imense din străinătate, dar noi nu avem, spre exemplu, un canal media solid care să ne prezinte informaţii externe, gen BBC World. Românii ar înţelege că Băsescu e mic copil pe lângă, să zicem Silvio Berlusconi (acuzat de corupţie, evaziune fiscală, legături cu mafia). Dacă toţi ar şti de Watergate, probabil o bătaie electorală ar fi dată uitării în 2-3 zile. Ce Udrea şi Băsescu, să vezi Clinton şi Lewinski.
În concluzie ajungem la ideea că pe măsură ce unii oameni s-au trezit din buimăceala primei jumătăţi a anilor 90, presa a rămas tot la stadiul de scandaluri politice şi critici ale oamenilor, rareori ale regimului. Câţi jurnalişti au concluzionat faptul că Băsescu este un jucător pentru că regimul mixt îi permite? Foarte puţini. Câţi l-au criticat pentru faptul că se implică prea mult? Să nu uităm că Iliescu era criticat pentru că nu se implica destul.

Psihologia şpăgii

Constatând rezultatele momentane ale poll-ului din dreapta (pe care vă rog să nu il treceţi cu vederea) m-am hotărât să scriu câte ceva despre marele cancer al societăţii româneşti, şpaga. În literatura de specialitate (bloguri, ziare) conceptul de şpagă este întâlnit sub diverse forme (mită, bacşiş, ciubuc, paşalâc. ciumbuşluc, caş, caşcaval, cash, urda, telemea, lapte, kefir, parmezan, verde, alb, roşu, şi cel mai important: etc.). Opinia mea este că nu şpaga este problema fundamentală, ci perpetuarea ei. Problema este percepţia românilor despre şpagă şi anume ca o condiţie sine qua non a reuşitei în societate. Am comparat fenomenul corupţiei cu o formă de cancer pentru că acest fenomen poate ajunge să cuprindă întreg ansamblul social românesc. Nu zic că alte state nu înregistrează cazuri de corupţie, dar acestea in general nu influenţează direct cetăţeanul.
Putem clasifica fenomenul corupţiei în doua tipuri: la nivel înalt (mita) şi la nivel jos (şpaga), în funcţie de scop, suma de bani dată ca mită şi prejudiciul adus statului. Opinia mea este că în toate statele se înregistrează acte de corupţie la nivel înalt (prejudicii mari aduse la nivelul bugetului statului). Unde exista interese, si capitalismul exacerbează interesele, acolo exista corupţie. Interesele unde intervine mita sunt în general cele fianciare şi care ţin de justiţie (plecând de la o faptă care implică manevre financiare gen spălare de bani, deturnare de fonduri, evaziune fiscala, bagat în buzunar, fugit cu banii de la Caritas, mers cu benzina luată din bani publici la munte şi la mare, ş.a.m.d.). Nu vreau să susţin regimurile socialiste, dar ori nu m-am documentat destul, ori nu văd în ce circumstanţe s-ar da mită la nivel înalt, ori nu s-a dezvăluit vreun fenomen major după 89. Cert este că din punct de vedere logic, capitalismul pune bani grei în mainile unora, şi aceştia devin din ce în ce mai dispuşi să apere acei bani (şi să facă mai mulţi) pe căi mai mult sau mai puţin la limita legii. Pot să vă asigur că darea de mită nu a apărut la noi.
O altă poveste apare când discutăm despre corupţia la nivel jos (unde se aduc prejudicii mici statului sau nu de aduc deloc). Este numită la nivel jos pentru că influenţează direct bugetul cetăţeanului, la modul că îi dispar bani din buzunar când trece pe la spital, pe la primărie, când se mai întâlneşte cu poliţaiu, etc. Ca să nu zic că nu m-am documentat deloc, l-am întrebat pe colegul meu de cameră* dacă în SUA se dă şpagă la poliţişti. A zis că nu e voie, poate să iasă foarte urât la tentativă, că de acceptat clar nu o să accepte. La noi, în România, e altă poveste.
Unele forme de şpăguială sunt utile pentru ambele părţi care pun mâna pe ban. Spre exemplu la tren: e convenabil să dai la naş şi pentru călător şi pentru naş. Cine pierde? păi a treia parte care nu pune direct mâna pe ban: CFR (deci statul). Aceeaşi situaţie şi la şpaga pentru evitarea amenzilor contravenţionale (care oricum este o prostie: mai bine nu plăteşti amenda şi nu se întâmplă nimic). De fapt toate formele de şpagă sunt bune pentru partea care primeşte. Dar ce facem cu banii care îi dam la medic şi la funcţionarii publici. Aceia sunt bani daţi pentru ca receptorul şă îşi facă meseria. De fapt şi medicul este un fel de funcţionar public, pentru că mă voi referi aici la medicii din sistemul public de sănătate.
Cică românii dau bani la doctor ca să fie trataţi bine la operaţii. Atenţie! nu am zis "să fie trataţi mai bine". Deci românii cred că daca nu dau şpagă, doctorul o să facă voit o treabă proastă. Nimic mai fals, şi argumentul este simplu: la doctor se dau banii după intervenţie. Deci românul poate scăpa foarte uşor fără să dea bani. Merge la operaţie şi pleacă. Ce poate să faca doctorul? Nimic. Să nu mai amintesc că se da spagă separat la asistente şi la anestezist. Deci cum pot românii să creadă că dând şpagă vor primi un tratament mai bun? Mai mult, din moment ce cred în principiul acesta, de ce nu se duc direct la o clinică privată, unde nu plăteşte Casa de Asigurări, ci direct pacientul, acesta beneficiind implicit de condiţii mai bune. Problema nu este că azi se dă şpagă la spital, ci că şpaga o sa se dea şi mâine şi răspoimâine, pentru că este perpetuată de unele mentalităţi.
Cât despre sisteme, cred că cel comunist a văzut mai multă corupţie la nivel jos decât cel capitalist. De ce? păi dacă economia capitalistă pute banii în mana unor oameni, comunismul pune gestionarea resurselor în mainile unor oameni. Spre exemplu nişte bani să îţi păstreze doamna Marieta de la carmangerie nişte carne bună. De aceea statele care sunt acum în tranziţie (pentru că tranziţia României nu s-a încheiat cu intrarea în UE) au mari probleme legate de corupţie, pe ambele nivele.

*colegul meu a locuit un an în SUA