Volumul se deschide cu un cuvânt introductiv menit să sublinieze cât de importantă a fost reforma în viaţa primilor ei ani. Natura violentă a acestei schimbări este prezentată, în viziunea mea, pentru a sublinia universalitatea divinităţii în sistemul de valori ale oamenilor din acele vremuri dar şi cât de departe pot merge oamenii pentru Dumnezeul lor, ducând la războaiele religioase franceze. Observăm că antologia îşi propune să lege reforma lui Jean Calvin de prinicipalele idei politice care au marcat modernitatea. Cuprinsul punctează structura cărţii: patru capitole alcătuite în funcţie de tema principală pe care o abordează textele. Odată cu intrarea în conţinutul efectiv al lucrării, autorul antologiei se separă de autorul textelor. Practic spaţiul unui text are în componenţa sa prezentarea lui Olar iar apoi textul în sine. Cartea m-a luat pe nepregatite, deoarece am înteles acum cât de importantă a fost Reforma pentru modelarea lumii moderne dar mai ales pentru cea contemporană. De fapt am înţeles cât de puternic era rolul jucat de Biserică si cat de importantă era credinţa în vremurile dinaintea Revoluţiei Franceze. Autorii scriu din diverse perspective şi pentru diverse niveluri sociale: unii vorbesc despre legitimitatea apararii împotriva opresiunii tiranilor, alţii vorbesc despre interesele statelor vecine, unii împart poporul in clase si calculeaza drepturile în funcţie de acestea, alţii vorbesc despre limitele suveranului în exercitarea suveranităţii. Per ansamblu este o colectie de texte cu adevărat importante pentru că fiecare mi-a schimbat o parte anume din perceptia pe care o aveam asupra impactului politic si mai ales social al scindarii religioase.
Primul capitol este o analiza politica şi istorica a evenimentelor care au adus divizat Franta şi este o analiză la cald, presărată cu sugestii de acţiune. Din cauza tipului de lucrare (antologie) am decis să nu comentez prezentările autorului volului, ci doar textele culese şi prezentate. Primul text, al carui autor nu este cunoscut vorbeşte, din perspectivă calvinistă despre rege, şi anume despre Carol al IX-lea şi atinge faptele care fac din acesta un tiran. Apoi se vorbeşte despre organizarea hughenoţilor împotriva sa, chiar si cu arme. Autorul nu este nicidecum un fanatic religios, pentru că îndeamna la toată blândeţea pentru popoarele „catolice paşnice”. Asta subliniază faptul că reformaţii nu vad în toţi catolicii un dusman, ci doar în aceia care îi persecutează pentru credinţa lor. Catolicii văd toti protestantii ca pe duşmanii lor. Apoi urmează o parte despre drepturi şi nesupuneri. Magistraţii sunt puşi în slujba poporului şi nu în slujba Bisericii. Daca fie poporul fie magistratul nu îşi îndeplineste obligatiile atunci legatura dintre aceştia se rupe; în această situaţie rezistenţa faţă de suveran fiind justificată – tema justificării rezistenţei va fi reluată pe larg de mai mulţi autori din această antologie. Nu vor fi considerati razvrătiţi cei care nu se supun unui magistrat injust. Următorul text este extras din „Galia Franceză”. Hotman incearca sa găsească sursa tiraniei franceze în istorie. Aplicând definiţia grecească a tiraniei, autorul cuprinde principalele perioade din istoria hexagonului, si ajunge la concluzia că Franţa nu a avut niciodata tiranie în sensul deplin al cuvântului, iar în perioada contemporană lui, dovada acestui fapt este existenta Adunări celor Trei Stări (dar textul precedent antentionează că regele nu ţine cont de adunarea reprezentanţilor). După ce analizează regimurile vecine, face o sinteză asupra procedurii Adunării din care eu am înţeles că aceasta nu are o putere palpabilă, ci mai mult este un organ în care reprezentanţii stărilor discută şi oferă consultaţii în domeniile care ţin de interesul naţiunii (război, alegerea dar şi denunţarea regelui, legi, administraţie). Textul abundă de exemple asupra puterii parlamentului, dar nu spune nimic despre consecvenţa acesteia. Autorul nu vorbeşte despre cum se facea procesul de selecţie al reprezentanţilor. Următorul text este ceva mai pragmatic şi vorbeste despre drepturile supuşilor în situaţii deosebite. Supuşii sunt împărţiţi în funcţie de rolul pe care îl joacă în conducerea statului, şi de aceea au drepturi diferite. Particularii fără funcţie nu au dreptul la rezistenţă armată împotriva suveranului devenit tiran; ei trebuie fie să plece, fie să îndure în spirit creştinesc. Rezistenţa armată este rezervată administraţiei subalterne regelui, birocraţiei, care va recurge la aceasta numai după ce toate metodele paşnice nu au dat rezultate. Treapta imediat inferioară regelui, protectorii suveranităţii, reprezentanţii au şi dreptul de a-l pedepsi pe suveran, nu doar să reziste ofensivei acestuia. Ultimul text al primei părţi, scris de Stephanus Iunius Brutus discută dacă un principe poate interveni pe teritoriul altuia pentru care a devenit tiran pentru unicul scop de a elibera populaţia. Cel mai bun argument pentru aceasta, spune autorul este o idee desprinsă din Tuicide: tirani sunt si cei care comit violente si cei care nu se sinchisesc sa opreasca violentele. „Pe scurt, daca omul devine lup pentru aproapele sau, cine-l impiedica pe om, vorba proverbului, sa-i fie Dumnezeu omului?” spune Brutus.
A doua parte este deschisa cu o descriere a regelui Henric al IV-lea, pentru a prefigura perioada la care se vor referi autorii. Primul text din „Monarhie şi Reformă” va lua în discuţie noţiunea de interes. Henri de Rohan va încerca să urce pe soclu interesul naţional (interesul principilor) şi va încerca să facă din acesta singura forţă care conduce populaţia – „Principii comandă popoarele şi interesul comandă principii”. Urmează o enumeraţie a principalelor principii care stau la baza interesului Spaniei. Cum Spania are ambiţii mari în Europa, Franţa trebuie să o contrabalanseze şi deci are principii opuse. Textul este scris în spiritul unui manual de guvernare renascentist. Ultimele evenimente religioase spun nu mai mult nici mai puţin decât că s-au neglijat interesele naţiunilor. Spre deosebire de ceilalţi autori, acesta nu vede mântuirea poporului ca un interes al conducătorilor.
A treia parte discută consecinţele Reformei şi mai important întâmpinarea violentă a acesteia. Pierre Jurieu spune că „distrugând puterea fără limită am distrus şi supunerea pasivă nelimitată”. Din asta înţeleg că limita suveranului este atinsă atunci când supuşii nu mai ascultă de el. Dacă nu există supunere fără limite, atunci există dreptul de a nu te supune. Autorul aduce în discuţie evenimentele conduse de Cromwell, dar le percepe ca o forţare, o exagerare a rezistenţei faţă de suveran. Rezistenţa, crede Jurieu, înseamnă apărare faţă de rege, nu atac. Urmează o teoretizare a suveranităţii limitate; eu cred că a punctat corect condiţiile pentru care aceasta şi implicit rezistenţa populaţiei este legitimă. Singura obiecţie pe care o am este privitoare la bunuri. Autorul consideră că pierderea bunurilor nu trebuie primită cu rezistenţă pentru că libertatea şi mântuirea sunt infinit mai pretioase. Cred că bunurile materiale au şi ele un preţ pentru care trebuie rezistat, pentru că mantuirea este pretinsă ca scop ultim si de rege şi de particular, ori confiscarea de bunuri nu contribuie la acest obiectiv. La final, autorul prezintă viziunea proprie a situaţiei enclavelor calviniste din sudul Franţei. Textul lui Bayle continuă într-un fel textul precedent, dar dintr-o perspectivă diferită. Spune că pericolul atacării monarhilor (chiar dacă au devenit tirani) este distrugerea societăţii. Textul pune în balanţă căutarea adevăratei religii cu păstrarea ordinii sociale, autorul fiind de părere că a doua cauză este mai importantă. Hughenoţii sunt de vina pentru războaiele religioase, pentru că au legat religia religia lor de conducerea statului. Autorul consideră că în Anglia s-a procedat mai bine pentru că s-a minimalizat distrugerea socială odată cu apariţia reformei.
Olar deschide ultima parte, intitulată „Toleranţă între teorie şi acţiunie”, cu o istorisire asupra cazului Calas, corelat cu fanatism la nivel instituţional. Pe cealaltă parte, acţiunile care au urmat acestui eveniment arată cât de mult a avansat şi s-a consolidat noua parte a creştinătăţii. Fragmentul din „Scrisori din Toulouse” m-a făcut să înţeleg acest lucru. De Gebelin începe cu condamnarea intoleranţei ca prost obicei social, pentru că atacă puternic reputaţia unei clase sociale: face hughenoţii să pară de neiertat în ochii monarhului. Scrisoarea 30 pleacă de la cazul Calas, şi trece în revistă principalele demersuri care s-au făcut la adresa puterii pentru a schimba verdictul. „Întreaga Franţă este indignată de condamnarea lui Jean Calas şi toate vocile se pronunţă la unison în favoarea familiei lui”. Eu cred că textul este menit să sublinieze nu gradul de indignare a opiniei, ci faptul că a fost angrenată o parte foarte mare de particulari din diverse domenii de ocupaţie, nu pentru a plange familia Calas, ci pentru a contesta deschis şi masiv judecata. Ultimul text din carte stă mărturie conceptelor guvernării rămase moştenire a Reformei.
Jean Paul Rabaut Saint-Etienne vorbeşte în Adunarea Naţională, pe 23 August 1789 despre libertatea la opinie. Nu libertatea la opinia personală este importantă, ci libertatea de manifestare a opiniei. Ca oameni, nu avem cum să îngrădim opinia altor oameni, dar putem foarte uşor să îi cenzurăm, să nu-i lăsăm să îşi facă opinia publică. Îngrădirea manifestării opiniei înseamna, printre altele Inchiziţie. Libertatea manifestării opiniei include şi libertatea religiei. Autorul crede că libertatea este un bun comun şi trebuie să aparţină în mod egal tuturor francezilor. Războaiele religioase sunt cauzate de lipsa voinţei politice, nu de apariţia Reformei. Voinţa politică a făcut din Reformă un element subersiv. Cererea de libertate este mai îndrăzneaţă decât cererea de toleranţă, mai mult libertatea trebuie să fie a tuturor francezilor indiferent de rasă, religie, etc. În plus, libertatea egală pentru toţi este un concept care dacă ar fi aplicat ar evita foarte multe acte de violenţă.
Textele din prezenta antologie au fost toate importante în felul lor, fiecare aducând contribuţia proprie asupra bazei teoretice lăsată ca moştenire de Reformă împreuna cu toate consecinţele acestei apariţii. Mai mult decât atât, lista de lucrări prezentată la sfârşit se va dovedi utilă în aprofundarea studiilor mele.
Primul capitol este o analiza politica şi istorica a evenimentelor care au adus divizat Franta şi este o analiză la cald, presărată cu sugestii de acţiune. Din cauza tipului de lucrare (antologie) am decis să nu comentez prezentările autorului volului, ci doar textele culese şi prezentate. Primul text, al carui autor nu este cunoscut vorbeşte, din perspectivă calvinistă despre rege, şi anume despre Carol al IX-lea şi atinge faptele care fac din acesta un tiran. Apoi se vorbeşte despre organizarea hughenoţilor împotriva sa, chiar si cu arme. Autorul nu este nicidecum un fanatic religios, pentru că îndeamna la toată blândeţea pentru popoarele „catolice paşnice”. Asta subliniază faptul că reformaţii nu vad în toţi catolicii un dusman, ci doar în aceia care îi persecutează pentru credinţa lor. Catolicii văd toti protestantii ca pe duşmanii lor. Apoi urmează o parte despre drepturi şi nesupuneri. Magistraţii sunt puşi în slujba poporului şi nu în slujba Bisericii. Daca fie poporul fie magistratul nu îşi îndeplineste obligatiile atunci legatura dintre aceştia se rupe; în această situaţie rezistenţa faţă de suveran fiind justificată – tema justificării rezistenţei va fi reluată pe larg de mai mulţi autori din această antologie. Nu vor fi considerati razvrătiţi cei care nu se supun unui magistrat injust. Următorul text este extras din „Galia Franceză”. Hotman incearca sa găsească sursa tiraniei franceze în istorie. Aplicând definiţia grecească a tiraniei, autorul cuprinde principalele perioade din istoria hexagonului, si ajunge la concluzia că Franţa nu a avut niciodata tiranie în sensul deplin al cuvântului, iar în perioada contemporană lui, dovada acestui fapt este existenta Adunări celor Trei Stări (dar textul precedent antentionează că regele nu ţine cont de adunarea reprezentanţilor). După ce analizează regimurile vecine, face o sinteză asupra procedurii Adunării din care eu am înţeles că aceasta nu are o putere palpabilă, ci mai mult este un organ în care reprezentanţii stărilor discută şi oferă consultaţii în domeniile care ţin de interesul naţiunii (război, alegerea dar şi denunţarea regelui, legi, administraţie). Textul abundă de exemple asupra puterii parlamentului, dar nu spune nimic despre consecvenţa acesteia. Autorul nu vorbeşte despre cum se facea procesul de selecţie al reprezentanţilor. Următorul text este ceva mai pragmatic şi vorbeste despre drepturile supuşilor în situaţii deosebite. Supuşii sunt împărţiţi în funcţie de rolul pe care îl joacă în conducerea statului, şi de aceea au drepturi diferite. Particularii fără funcţie nu au dreptul la rezistenţă armată împotriva suveranului devenit tiran; ei trebuie fie să plece, fie să îndure în spirit creştinesc. Rezistenţa armată este rezervată administraţiei subalterne regelui, birocraţiei, care va recurge la aceasta numai după ce toate metodele paşnice nu au dat rezultate. Treapta imediat inferioară regelui, protectorii suveranităţii, reprezentanţii au şi dreptul de a-l pedepsi pe suveran, nu doar să reziste ofensivei acestuia. Ultimul text al primei părţi, scris de Stephanus Iunius Brutus discută dacă un principe poate interveni pe teritoriul altuia pentru care a devenit tiran pentru unicul scop de a elibera populaţia. Cel mai bun argument pentru aceasta, spune autorul este o idee desprinsă din Tuicide: tirani sunt si cei care comit violente si cei care nu se sinchisesc sa opreasca violentele. „Pe scurt, daca omul devine lup pentru aproapele sau, cine-l impiedica pe om, vorba proverbului, sa-i fie Dumnezeu omului?” spune Brutus.
A doua parte este deschisa cu o descriere a regelui Henric al IV-lea, pentru a prefigura perioada la care se vor referi autorii. Primul text din „Monarhie şi Reformă” va lua în discuţie noţiunea de interes. Henri de Rohan va încerca să urce pe soclu interesul naţional (interesul principilor) şi va încerca să facă din acesta singura forţă care conduce populaţia – „Principii comandă popoarele şi interesul comandă principii”. Urmează o enumeraţie a principalelor principii care stau la baza interesului Spaniei. Cum Spania are ambiţii mari în Europa, Franţa trebuie să o contrabalanseze şi deci are principii opuse. Textul este scris în spiritul unui manual de guvernare renascentist. Ultimele evenimente religioase spun nu mai mult nici mai puţin decât că s-au neglijat interesele naţiunilor. Spre deosebire de ceilalţi autori, acesta nu vede mântuirea poporului ca un interes al conducătorilor.
A treia parte discută consecinţele Reformei şi mai important întâmpinarea violentă a acesteia. Pierre Jurieu spune că „distrugând puterea fără limită am distrus şi supunerea pasivă nelimitată”. Din asta înţeleg că limita suveranului este atinsă atunci când supuşii nu mai ascultă de el. Dacă nu există supunere fără limite, atunci există dreptul de a nu te supune. Autorul aduce în discuţie evenimentele conduse de Cromwell, dar le percepe ca o forţare, o exagerare a rezistenţei faţă de suveran. Rezistenţa, crede Jurieu, înseamnă apărare faţă de rege, nu atac. Urmează o teoretizare a suveranităţii limitate; eu cred că a punctat corect condiţiile pentru care aceasta şi implicit rezistenţa populaţiei este legitimă. Singura obiecţie pe care o am este privitoare la bunuri. Autorul consideră că pierderea bunurilor nu trebuie primită cu rezistenţă pentru că libertatea şi mântuirea sunt infinit mai pretioase. Cred că bunurile materiale au şi ele un preţ pentru care trebuie rezistat, pentru că mantuirea este pretinsă ca scop ultim si de rege şi de particular, ori confiscarea de bunuri nu contribuie la acest obiectiv. La final, autorul prezintă viziunea proprie a situaţiei enclavelor calviniste din sudul Franţei. Textul lui Bayle continuă într-un fel textul precedent, dar dintr-o perspectivă diferită. Spune că pericolul atacării monarhilor (chiar dacă au devenit tirani) este distrugerea societăţii. Textul pune în balanţă căutarea adevăratei religii cu păstrarea ordinii sociale, autorul fiind de părere că a doua cauză este mai importantă. Hughenoţii sunt de vina pentru războaiele religioase, pentru că au legat religia religia lor de conducerea statului. Autorul consideră că în Anglia s-a procedat mai bine pentru că s-a minimalizat distrugerea socială odată cu apariţia reformei.
Olar deschide ultima parte, intitulată „Toleranţă între teorie şi acţiunie”, cu o istorisire asupra cazului Calas, corelat cu fanatism la nivel instituţional. Pe cealaltă parte, acţiunile care au urmat acestui eveniment arată cât de mult a avansat şi s-a consolidat noua parte a creştinătăţii. Fragmentul din „Scrisori din Toulouse” m-a făcut să înţeleg acest lucru. De Gebelin începe cu condamnarea intoleranţei ca prost obicei social, pentru că atacă puternic reputaţia unei clase sociale: face hughenoţii să pară de neiertat în ochii monarhului. Scrisoarea 30 pleacă de la cazul Calas, şi trece în revistă principalele demersuri care s-au făcut la adresa puterii pentru a schimba verdictul. „Întreaga Franţă este indignată de condamnarea lui Jean Calas şi toate vocile se pronunţă la unison în favoarea familiei lui”. Eu cred că textul este menit să sublinieze nu gradul de indignare a opiniei, ci faptul că a fost angrenată o parte foarte mare de particulari din diverse domenii de ocupaţie, nu pentru a plange familia Calas, ci pentru a contesta deschis şi masiv judecata. Ultimul text din carte stă mărturie conceptelor guvernării rămase moştenire a Reformei.
Jean Paul Rabaut Saint-Etienne vorbeşte în Adunarea Naţională, pe 23 August 1789 despre libertatea la opinie. Nu libertatea la opinia personală este importantă, ci libertatea de manifestare a opiniei. Ca oameni, nu avem cum să îngrădim opinia altor oameni, dar putem foarte uşor să îi cenzurăm, să nu-i lăsăm să îşi facă opinia publică. Îngrădirea manifestării opiniei înseamna, printre altele Inchiziţie. Libertatea manifestării opiniei include şi libertatea religiei. Autorul crede că libertatea este un bun comun şi trebuie să aparţină în mod egal tuturor francezilor. Războaiele religioase sunt cauzate de lipsa voinţei politice, nu de apariţia Reformei. Voinţa politică a făcut din Reformă un element subersiv. Cererea de libertate este mai îndrăzneaţă decât cererea de toleranţă, mai mult libertatea trebuie să fie a tuturor francezilor indiferent de rasă, religie, etc. În plus, libertatea egală pentru toţi este un concept care dacă ar fi aplicat ar evita foarte multe acte de violenţă.
Textele din prezenta antologie au fost toate importante în felul lor, fiecare aducând contribuţia proprie asupra bazei teoretice lăsată ca moştenire de Reformă împreuna cu toate consecinţele acestei apariţii. Mai mult decât atât, lista de lucrări prezentată la sfârşit se va dovedi utilă în aprofundarea studiilor mele.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu