Federalism și Devoluție; patru exemple

Este lucrarea mea de semestru la un curs.
http://www.4shared.com/file/214857407/e2ffa4c0/fed_si_devolutie.html

România în cadrul Ligii Națiunilor

Ce a însemnat pentru România statutul de membru al Ligii Naţiunilor în măsura în care aceasta îşi desăvârşise idealul naţional şi devenise cu adevărat stat naţiune?

Niciodată în istorie omenirea nu a fost mai oripilată de propriile gesturi decat după Primul Război Mondial. Atât de mare şi sângeros a fost încât s-a considerat cu toată naivitatea că acesta a fost războiul care va încheia toate războaiele. Dacă pacea se conturează ca stare socială în corelaţie cu antagonista sa, războiul atunci cu cât un război este mai lung, mai sângeros, mai industrializat, mai tehnologizat, ş.a.m.d. cu atât dorinţa de pace devine mai aprinsă. Prin dorinţă de pace aprinsă nu mă refer la faptul că foarte mulţi oameni doreau pacea, ci că oamenii care doreau pacea doreau una stabilă, în condiţiile în care Europa, prin definiţie, nu a cunoscut asemenea stare. Odată încheiat, un război de asemenea amploare trebuia evitat. Mai mult decât atât, o entitate mai puternică decât un stat va fi însărcinată cu evitarea războiul, indiferent de magnitudinea acestuia. România a fost membru fondator al acestei organizaţii numită foarte frumos „Liga Naţiunilor” sau „Societatea Naţiunilor” şi s-a retras din aceasta odată cu moartea acesteia, începutul unei conflagraţii mondiale şi mai mare decât prima, cel de-al Doilea Război Mondial. Am început spunând că niciodată omenirea nu a fost mai scârbită de ea înseşi decât după Marele Război. Spun asta pentru că un război de o asemenea întindere şi număr de soldaţi implicaţi nu a existat şi avea probabil o dimensiune oarecum distopică. Al Doilea Război Mondial a adus diferenţe de miză, de tehnică, de cruzime dar în esenţă este exact ceea ce îi spune numele: al doilea război mondial după primul. De aceea Societatea Naţiunilor a avut un rol fundamental în încercarea de a stabiliza noua Europă. În cele ce urmează voi încerca să surprind, în sensul unei identificări-listări, beneficiile României de pe urma Ligii, menţionând din start că nu mă aştept să descopăr avantaje pragmatice (fonduri, ajutoare, etc.). De aceea am hotărât să întind puţin tema studiului şi să vorbesc despre ce înseamnă a fi în Societatea Naţiunilor şi pe ce direcţii se poate considera organizaţia respectivă ca o „marcă” a unui stat. Putem lua în calcul prestigiul ca un avantaj a faptului de a fi membru, aşa cum a spus Nicoale Titulescu: „Permiteţi-mi să vă exprim adânca mea recunoştinţă pentru marea cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal încredinţând, prin voturile dumneavoastră, înalta demnitate de preşedinte al celei de-a 11-a Adunare a Societăţii Naţiunilor . Beneficiile decurc din corelarea statutului de membru cu faptul că România ieşise victorioasă din Marele Război, câştigase teritorii suficiente pentru a uni românii sub un singur stat şi avea nevoie de protecţie serioasă pentru că aceste teritorii reprezentau o miză la fel de importantă pentru statele vecine . În plus, Liga uneşte majoritatea statelor influente din lume şi se declară un for de discuţii în spiritul arbitrajului, al consensului şi al dreptăţii. Deci statele membre sunt cel puţin văzute din exterior ca fiind mânate de aceleaşi valori.
Lucrearea academică care a stat la baza proiectului meu este o colectie de redări sub formă de text ştiinţific a unor conferinţe care au avut loc în perioada interbelică. Intitulate simplu “Politica Externă a României”, acestea au rolul de a familiariza publicul român cu noile condiţii ale României în raport cu lumea de dupa 1918. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român, incepe discursul sau prin transpunerea ideei de ordine constituţionala la sfera internaţionala. Prin asta consideră că aşa cum fiecare stat are o ordine constituţionala interioara pe care o respecta ca fiind singura varianta raţionala, acel stat trebuie să respecte şi ordinea externă. Prin ordine externă nu înţelegem o dimensiune străină statului, ci un nivel care îl include şi pe acesta. Deci toate statele care alcătuiesc ordinea externă sunt responsabile de aceasta în aceeaşi măsură în care beneficiază de aceasta. Prin ordine externă „constituţională” înţeleg reglementarea acestei ordin sub forma legiferării, imparţialităţii şi echidistanţei. Unele state noi formate dupa Primul Război Mondial au trecut în constituţie adeziunea la Societatea Naţiunilor tocmai pentru a face din aceasta o trăsătură naţională şi pentru a recunoaşte noua ordine formată ca parte a statului. Adeziunea la aceasta instituţie înseamnă mai mult decât atât. Gusti citează din Constituţia Cehoslovaciei: „Noi, Naţiune cehoslovacă, proclamăm ... că înţelegem a face parte din Societatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, paşnic, democrat şi progresist”.
Pentru început, Gusti lămureşte că Societatea Naţiunilor nu este, ca şi concept, nouă, ci este doar ultima evoluţie a păcii – „Dacă istoria înregistrează o tradiţie bogată a rasboaelor, apoi nu trebuie uitat, că în acelaş timp avem tot o atât de veche tradiţie a păcii. Dacă răsboiul este străvechiu, tot aşa dela început a fost şi nostalgia popoarelor pentru pace” . Prin asta înţeleg că mijloacele de menţinere a păcii se schimbă imediat în funcţie de mijloacele războiului (inclusiv modul şi circumstanţele în care s-a declanşat, miza, metodele de luptă, tehnologia folosită, gradul de industrializare al violenţei). În acest sens, autorul sugerează că Liga este ultima evoluţie a păcii, declanşată după finalul ultimului război. Implicit, a fi stat membru înseamna a fi stat iubitor de pace, şi Liga era singura instituţie care hotăra care popoare sunt iubitoare de pace şi care sunt agresor. România a fost văzută aproape tot timpul ca pacifistă.
Şi dacă despre Primul Război Mondial s-a crezut că va pune capăt tuturor războaielor, Liga (ca rezultat al acestui război) este concepută pentru asigura acest lucru. Urmează o trecere în revistă a epocilor istorice şi principiile dezvoltate în acele perioade care stau la baza Ligii. Această istorisire are rolul de a sublinia că proiectul a existat tot timpul în mintea omului, dar acesta nu a îndrăznit niciodata, pe parcursul istoriei, să-l materializeze, să-l scoată din sfera utopicului. În interpretarea prelegerii lui Gusti, Primul Război Mondial apare ca o palmă dată omenirii pentru că aceasta nu a aplicat, nu a aplicat în întregime sau a aplicat prea tarziu seria de principii raţionale legate de pace . Nu voi insista foarte mult asupra acestor principii pentru că nu fac obiectul strict al lucrării, dar ele includ, printre altele siguranţa colectivă, puterea egala a statelor, balanta puterii, unificarea armatelor europei şi chiar a statelor într-un sistem federal.
Pentru ca o Societate a Naţiunilor să existe trebuie în primul rând să existe naţiunile. După Revoluţia Franceză, proiectul începe să nu mai fie trecut cu tăcerea sau ironizat. Principalul indicator ideologic al importanţei naţiunii din perspectiva razboiului, spune Gusti, este decretul din 22 Mai 1790, prin care naţiunea franceză declară că nu va mai declanşa războaie de cucerire şi nu va folosi forţa împotriva libertăţii vreunui popor. Apoi autorul ia în discuţie proiectul lui Kant căruia îi vede caracterul avangardist. Întrebarea este: deşi proiectul a putut fi aplicat cu nenumărate ocazii, de ce s-a amânat? Răspunsul pe care îl desprind este că deşi elitele erau conştiente de un asemenea proiect, nu îi puteau atribui un caracter realist, şi de aceea au optat pentru forme intermediare – „ ... atmosfera pentru înfăptuirea unei Societăţi a Naţiunilor era pregătită, de ce totuş ea nu s-a realizat? Pentru că nu sunase încă ceasul Societăţii Naţiunilor! Lumea politică a timpului se găsea sub vraja unei alte formule, ce o încânta: Politica echilibrului Puterilor” . Gusti vede aceasta formula ca una strict utopica pentru că nu are elemente clare după care se poate cuantifica puterea într-o măsură mai precisă decât cea a bunului simţ. În plus odată stabilit, echilibrul este foarte uşor distrus: Kant, spune Gusti, face analogie la casa lui Swift: era atat de echilibrată arhitectural încât s-a dărâmat atunci când o vrabie s-a aşezat pe aceasta. Urmează o prezentare de principii care s-au dovedit adevărate pe parcursul scurtei istorii a Ligii, principii cu care suntem familiari. Partea a doua a textului are forma unui Adaos, o completare după trei ani şi îşi găseste fundamentele în semnarea Protocolului Societăţii Naţiunilor (Protocolul de la Geneva). Protocolul, spune autorul, este de o importantă fundamentală pentru că aduce greutate Pactului, aprofundează ideile acestuia şi regularizează acţiunea organizaţiei. Protocolul acopera foarte bine idea prevenţiei vreunui război, declararea unui stat „agresor”. România deşi vede imperfecţiunile Protocolului, nu are motive puternice de obiecţie, în mare parte pentru că acesta elimina distincţia între state mari şi state mici. Voi discuta mai târziu în detaliu importanţa eliminării acestei distincţii. Nemulţumirile semnalate de Britanici includeau amănunte tehnice dar şi de principiu (statele nu au dreptul de a lua toate măsurile de apărare în cazul unui conflict cu un vecin, unui stat agresor nu i se poate atenta la independenta, statul agresor va plati doar cheltuielile razboiului şi nu va putea pierde teritorii, lipsa încercării de a elimina definitiv războiul). Aceste nemulţumiri nu fac din protocol - şi deci din proiect - un drum închis aşa cum autorul crede că gândesc britanicii, ci au menirea de a sublinia cât de grea este construcţia unui edificiu al păcii. Trebuie făcută aici distincţia între principii şi metode. Principiile Societăţii Naţiunilor nu pot fi neglijate de orice minte raţională, iar metodele au tot dreptul să fie corectate. Ceea ce mulţi nu au putut previzui este faptul că o conflagraţie şi mai mare decât Marele Război îşi va avea o parte din fundamente chiar în metodele folosite în slujba acestor principii.
Primirea României a însemnat confirmarea faptului că noi suntem de acord cu principiile organizaţiei. Aceste principii nu sunt o sumă sau o intersecţie a principiilor actuale ale membrilor, ci mai mult decât atât, o mulţime care asigură pacea. Scopul principal al Ligii Naţiunilor era asigurarea păcii. Obiecţia legată de al Doilea Război Mondial este o obiecţie, repet, la metode, şi anume la faptul că metodele nu erau suficiente pentru perpetuarea păcii. În altă ordine de idei putem formula ipoteza referitoare la faptul că statele care au pornit a doua conflagraţie mondiala nu erau conduse de oameni care au beneficiat de suportul populaţiei. Sunt de părere că toate popoarele care au fost membre în Ligă cred în democraţie, în libertate, în pace, ş.a.m.d . dar conducerea politică nu a reflectat întotdeauna aceste idealuri. În momentul în care conducerea politică tinde către război, singurele bariere sunt cele care ţin de metode şi nu de idealuri. Cred că beneficiul meta-fizic pe care l-a avut România din aderarea la Liga Naţiunilor a fost unul de prestigiu, pentru că acest gest a însemnat o afirmare de principii, principii care corespundeau cu cele ale lumii civilizate. Deci a fi membru în Liga Naţiunilor poate însemna, cred eu, a fi integrat în lumea statelor civilizate, iar eu asta cred că a făcut România.
Voi încerca să arăt că interesul naţional s-a putut desăvârşi cel mai bine în cadrul instituţional creat de Societatea Naţiunilor, asta aducând un beneficiu net Regatului României ca membru al acestei organizaţii internaţionale. Pe această direcţie, cel mai important aspect al Ligii este faptul că elimină formal distincţia între state mici şi state mari. Nu trebuie să mai menţionez că România a fost şi probabil încă este un stat mic, din punct de vedere al puterii. Hans Morgenthau: „soarta neutralităţii statelor mici nu va fi decisă de acestea, ci de Marile Puteri, decizii luate pe baza intereselor lor reale sau prezumate, nu pe baza formulelor legale şi a principiilor ideologice” . Faptul că toate statele membre aveau aceeaşi putere legală de decizie împiedică pentru totdeauna cel puţin neglijarea sau ignorarea unora de către ceilalţi. Andrei Miroiu formulează o teză prin care explică clasificarii puterilor. Pentru a înţelege beneficiile aduse de Societatea Naţiunilor Regatului Român trebuie să înţelegem sistemul pe care aceasta îl înlocuieşte. Sistemul realist al relaţiilor internaţionale îşi permite să clasifice statele cu ajutorul unor criterii materiale, palpabile, uneori chiar măsurabile. „Criteriile cu care se operează îndeosebeşte în catalogarea unei puteri ca fiind un actor esenţial sunt legate de întinderea capacităţilor materiale şi manageriale, întinderea intereselor sale, capacitatea de a face faţă unui conflict armat major şi importanţa diplomatică relative. Definiţiile cu care se operează au în calcul fie prioritar unui dintre aceste criterii, fie o combinaţie dintre acestea” . Întotdeauna se vor lua în calcul toate criteriile în încercarea de a ierarhiza puterile. Definiţiile formulate care să tragă o linie intre state mari şi state mici folosind criteriile mai sus amintite nu prea îşi au sensul, sunt contradictorii. De-a lungul istoriei s-a încercat o legiferare, o formalizare dar acesta nu a avut niciodata pretenţia la universalitate. Nu putem spune ca o certitudine, spre exemplu, că un stat devine o mare putere dacă are o populaţie mai mare de 250 de milioane de locuitori, sau dacă efectivele militare depăşesc un anumit număr. Cel mai corect este, în viziunea mea, să luăm în calcul cum se situează statele în procesele de negocieri: Franţa, spre exemplu, a fost văzută tot timpul ca o Mare Putere din bun simţ. România, nu. Faptul că Liga Naţiunilor acordă putere formală egală tuturor statelor membre (state precum Honduras, Uruguay) nu înseamnă că un scenariu în care Guatemala se opune Rusiei, Franţei şi Angliei devine foarte posibil ci mai degrabă interesul Guatemalei va fi luat în calcul într-o măsură de restul statelor atunci când acestea vor lua o decizie importantă care va afecta întreaga comunitate de state membre ale Ligii. În aceeaşi situaţie este şi România. Aderarea la Liga Naţiunilor a însemnat pentru poporul român sfârşitul teoretic al perioadei în care acesta a fost amenţat din toate părţile de interesele marilor puteri (Imperiul Otomat, Rusia, Austro-Ungaria) şi nu s-a putut dezvolta din această cauză.
Să ne gândim doar la faptul că România abia îşi desăvârşise unitatea naţională prin Marea Unire din 1918. Liga Naţiunilor era, la vremea actuala, cel mai puternic garant al păcii şi deci al menţinerii integrităţii teritoriale deoarece propunea primatul dreptului în relaţiile internaţionale şi dezminţea politica de forţă. Asta a făcut ca Regatul Român să stea în faţa Ungariei pentru situaţia Transilvaniei. Ungaria a acuzat România că discriminează proprietarii de pământuri maghiari fată de cei români în chestiunea reformei agrare. România a făcut o reformă agrară sub forma unor exprorpieri în Vechiul Regat, exproprieri pe care le-a întins în teritoriile noi căpătate după război. Nicoale Titulescu trimite o scrisoare Ligii pentru a lămuri situaţia şi a dezminţi acuzaţiile guvernului de la Budapesta. România a fost acuzată că discriminează proprietarii funciari maghiar în raport cu cei români atunci când li se expropriază pământul, cu alte cuvinte că România duce o politică de demaghiarizare a Transilvaniei. Din moment ce reforma agrară s-a făcut pornind de la legislatie, aceasta poate părea injustă pentru unii, dar cert este că este aceeaşi pentru toţi, spune Titulescu, pentru că nu face distincţe din punct de vedere al naţionalităţii. Fac obiectul exproprierii şi optanţii unguri şi proprietarii români. Titulescu spune, în apărarea Regatului Român că Ungaria extrage din legislaţie doar câteva articole şi le discută ca şi cum acestea nu s-ar aplica şi cetăţenilor români : cel legat de absenteism şi de preţ. Autorul scrisorii admite că unele principii sunt arbitrare dar trebuie să se facă o serie de distincţii pentru a justifica exproprierea. Principiul absenteismului îşi propune să împartă proprietarii în interesaţi şi neinteresaţi. În Vechiul Regat Românesc au fost expropriaţi cei care şi-au dat în arendă pământul între 1910-1920, indiferent dacă au fost sau nu în ţară. În Transilvania, legea agrară declară absent un proprietar care nu a fost în România între 1 decembrie 1918 şi 21 martie 1921 şi i se expropriază domeniul. România înţelege frustrarea Ungariei din cauza retroactivităţii legii, dar linia de argumentare este că legea se aplică retroactiv şi pentru români. În fapt, restul textului care ţine de chestiunea absenteismului demonstrează că proprietarii maghiari au pierdut în fapt foarte puţin pământ prin aceasta metoda, grosul fiind expropriat pentru motive ordinare, motive pe care Ungaria nu le-a atacat. Legat de preţ, partea Maghiară a fost nemulţumită că exproprierile s-au făcut în lei, deşi ei au cerut aur, pe motiv că nu au încredere în moneda României. Argumentul e acelaşi: legea nu face discriminare în funcţie de naţionalitate. România nu a putut plăti in valută din cauza perioadei imediate de după război, deoarece avea nevoie de aceasta pentru plăţi externe. Este absurd ca Ungaria să ceară aur de la o economie pe care nu o văd stabilă: „Cereţi imposibilul! În întreaga dumneavoastră cerere, n-aţi făcut decât să cereţi imposibilul! Şi tare mă tem că cereţi cu bună ştiinţă imposibilul.” . Adeziunea la Ligă a fost de o importanţă fundamentală pentru Romănia din perspectiva securităţii. De aceea, România a fost foarte vocală şi la episoadele Conferinţelor pentru declararea agresorului.
Odată primită în Societatea Naţiunilor, România adera la toate organismele internaţionale asociate cu Societatea. Dintre acestea, cea care a adus cele mai multe beneficii României este Organizaţia Internaţională a Muncii. Un studiu foarte bun al ideilor vremii cu privire la Organizaţia Internaţională a Muncii este realizat de Gr. L. Trancu-Iaşi sub formă de conferinţă, redată în volumul „Politica Externă a României, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”. Autorul identifică principiile acestei organizaţii ca principii pe care membri acesteia trebuie să îi implementeze urgent. Principiile pot fi privite ca „de stânga”, dar ele sunt mai mult nişte idei care apropie societatea de justiţie socială. Societatea Naţiunilor recunoaşte cu valoare de adevăr ideea că idealul suprem al său: pacea nu poate avea loc în lipsa justiţiei sociale. Organizaţia Internaţională a Muncii pur şi simplu veghează deci la aducerea justiţiei sociale prin perspectiva condiţiilor de muncă. România ca membru al Organizaţiei înregistrează beneficii pe domeniul justiţiei sociale şi are dreptul de decizie asupra acestor măsuri. Prima problemă sesizată este cea a durăţii lucrului în sensul orelor petrecute la servici. Urmează o listă cu toate reglementările discutate şi integrate în legislaţia statelor membre, aşa cum sunt reproduse de Andrei Popescu şi Mircea Duţă . Prima convenţie stabileşte timpul maxim de lucru la 8 ore pe zi şi 48 de ore pe săptămână, salariaţii având dreptul la 24 de ore consecutive pentru repaos. Patronul va publica orele de lucru şi nu are dreptul să cheme un angajat în afara orelor dacă acesta nu este de acord să vină să muncească pentru ore suplimentare (a fost reglementat şi statutul orelor suplimentare). A doua reglementare vine pe direcţia prevenţiei şomajului şi implică coordonarea tuturor birourilor de plasare a forţei de muncă la nivel naţional. În afara de asta, plasamentul şomerilor va fi gratuit iar din birou vor face parte şi reprezentanţii patronajului. A treia măsură importantă protejează femeile aproape de naştere, le garantează dreptul la concediu plătit prin indemnizaţie din bani publici, de la 6 săptămâni înainte travaliului până la 6 săptămâni după naştere. Celelalte prevederi sunt la fel de importante dar au un caracter previzibil (protecţia femeilor şi a copiilor de diverse vârste, asigurarea repaosului săptămânal de 24 de ore consecutive, asigurarea de boală a angajaţilor, ş.a.m.d.).
În concluzie, România a avut beneficii multiple generate de faptul că a fost membru al Societăţii Naţiunilor, chiar dacă această organizaţie a eşuat în misiunea supremă. Părerea mea este că trebuie să privim Liga în termeni de beneficii imediate, generate de aceasta pe direcţia păcii şi justiţiei sociale, chiar dacă în final Războiul Mondial s-a declanşat încă odată. Cum spuneam la început, chestiunea asigurării păcii este una de metode şi nu de principiu. Beneficiile României de pe urma Societăţii ţin de prestigiu internaţional, de relaţii bune cu vecinii, de justiţie socială şi probabil cele mai importante de creşterea puterii pe plan internaţional.


 
BIBLIOGRAFIE
• MIROIU, Andrei, Balanţă şi Hegemonie: România în politica mondială, 1913 – 1989, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
• MORGENTHAU, Hans J., International Affairs: The Ressurection of Neutrality in Europe”, The American Political Science Review, vol. 33, nr. 3
• ONCESCU BELEŞTEI, Mircea, Reconstrucţia Financiară a Europei, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929
• Politica Externă a României – 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Institutul Social Român, Bucureşti, 1926
• POPESCU, Andrei şi DUŢĂ, Mircea, Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Munii ratificate de România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997
• SCUTARU, Ioan, România şi Marile Puteri, editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucuresti, 1999,

..

http://www.inpolitics.ro/trucuri-100-romanesti-de-fentat-criza-art51987.aspx#sondajv

Recenzie: Răzbunare împotriva tiranilor - teoria politică a protestantismului francez o antologie de Ovidiu – Victor Olar, Nemira, Bucureşti, 2007

Volumul se deschide cu un cuvânt introductiv menit să sublinieze cât de importantă a fost reforma în viaţa primilor ei ani. Natura violentă a acestei schimbări este prezentată, în viziunea mea, pentru a sublinia universalitatea divinităţii în sistemul de valori ale oamenilor din acele vremuri dar şi cât de departe pot merge oamenii pentru Dumnezeul lor, ducând la războaiele religioase franceze. Observăm că antologia îşi propune să lege reforma lui Jean Calvin de prinicipalele idei politice care au marcat modernitatea. Cuprinsul punctează structura cărţii: patru capitole alcătuite în funcţie de tema principală pe care o abordează textele. Odată cu intrarea în conţinutul efectiv al lucrării, autorul antologiei se separă de autorul textelor. Practic spaţiul unui text are în componenţa sa prezentarea lui Olar iar apoi textul în sine. Cartea m-a luat pe nepregatite, deoarece am înteles acum cât de importantă a fost Reforma pentru modelarea lumii moderne dar mai ales pentru cea contemporană. De fapt am înţeles cât de puternic era rolul jucat de Biserică si cat de importantă era credinţa în vremurile dinaintea Revoluţiei Franceze. Autorii scriu din diverse perspective şi pentru diverse niveluri sociale: unii vorbesc despre legitimitatea apararii împotriva opresiunii tiranilor, alţii vorbesc despre interesele statelor vecine, unii împart poporul in clase si calculeaza drepturile în funcţie de acestea, alţii vorbesc despre limitele suveranului în exercitarea suveranităţii. Per ansamblu este o colectie de texte cu adevărat importante pentru că fiecare mi-a schimbat o parte anume din perceptia pe care o aveam asupra impactului politic si mai ales social al scindarii religioase.
Primul capitol este o analiza politica şi istorica a evenimentelor care au adus divizat Franta şi este o analiză la cald, presărată cu sugestii de acţiune. Din cauza tipului de lucrare (antologie) am decis să nu comentez prezentările autorului volului, ci doar textele culese şi prezentate. Primul text, al carui autor nu este cunoscut vorbeşte, din perspectivă calvinistă despre rege, şi anume despre Carol al IX-lea şi atinge faptele care fac din acesta un tiran. Apoi se vorbeşte despre organizarea hughenoţilor împotriva sa, chiar si cu arme. Autorul nu este nicidecum un fanatic religios, pentru că îndeamna la toată blândeţea pentru popoarele „catolice paşnice”. Asta subliniază faptul că reformaţii nu vad în toţi catolicii un dusman, ci doar în aceia care îi persecutează pentru credinţa lor. Catolicii văd toti protestantii ca pe duşmanii lor. Apoi urmează o parte despre drepturi şi nesupuneri. Magistraţii sunt puşi în slujba poporului şi nu în slujba Bisericii. Daca fie poporul fie magistratul nu îşi îndeplineste obligatiile atunci legatura dintre aceştia se rupe; în această situaţie rezistenţa faţă de suveran fiind justificată – tema justificării rezistenţei va fi reluată pe larg de mai mulţi autori din această antologie. Nu vor fi considerati razvrătiţi cei care nu se supun unui magistrat injust. Următorul text este extras din „Galia Franceză”. Hotman incearca sa găsească sursa tiraniei franceze în istorie. Aplicând definiţia grecească a tiraniei, autorul cuprinde principalele perioade din istoria hexagonului, si ajunge la concluzia că Franţa nu a avut niciodata tiranie în sensul deplin al cuvântului, iar în perioada contemporană lui, dovada acestui fapt este existenta Adunări celor Trei Stări (dar textul precedent antentionează că regele nu ţine cont de adunarea reprezentanţilor). După ce analizează regimurile vecine, face o sinteză asupra procedurii Adunării din care eu am înţeles că aceasta nu are o putere palpabilă, ci mai mult este un organ în care reprezentanţii stărilor discută şi oferă consultaţii în domeniile care ţin de interesul naţiunii (război, alegerea dar şi denunţarea regelui, legi, administraţie). Textul abundă de exemple asupra puterii parlamentului, dar nu spune nimic despre consecvenţa acesteia. Autorul nu vorbeşte despre cum se facea procesul de selecţie al reprezentanţilor. Următorul text este ceva mai pragmatic şi vorbeste despre drepturile supuşilor în situaţii deosebite. Supuşii sunt împărţiţi în funcţie de rolul pe care îl joacă în conducerea statului, şi de aceea au drepturi diferite. Particularii fără funcţie nu au dreptul la rezistenţă armată împotriva suveranului devenit tiran; ei trebuie fie să plece, fie să îndure în spirit creştinesc. Rezistenţa armată este rezervată administraţiei subalterne regelui, birocraţiei, care va recurge la aceasta numai după ce toate metodele paşnice nu au dat rezultate. Treapta imediat inferioară regelui, protectorii suveranităţii, reprezentanţii au şi dreptul de a-l pedepsi pe suveran, nu doar să reziste ofensivei acestuia. Ultimul text al primei părţi, scris de Stephanus Iunius Brutus discută dacă un principe poate interveni pe teritoriul altuia pentru care a devenit tiran pentru unicul scop de a elibera populaţia. Cel mai bun argument pentru aceasta, spune autorul este o idee desprinsă din Tuicide: tirani sunt si cei care comit violente si cei care nu se sinchisesc sa opreasca violentele. „Pe scurt, daca omul devine lup pentru aproapele sau, cine-l impiedica pe om, vorba proverbului, sa-i fie Dumnezeu omului?” spune Brutus.
A doua parte este deschisa cu o descriere a regelui Henric al IV-lea, pentru a prefigura perioada la care se vor referi autorii. Primul text din „Monarhie şi Reformă” va lua în discuţie noţiunea de interes. Henri de Rohan va încerca să urce pe soclu interesul naţional (interesul principilor) şi va încerca să facă din acesta singura forţă care conduce populaţia – „Principii comandă popoarele şi interesul comandă principii”. Urmează o enumeraţie a principalelor principii care stau la baza interesului Spaniei. Cum Spania are ambiţii mari în Europa, Franţa trebuie să o contrabalanseze şi deci are principii opuse. Textul este scris în spiritul unui manual de guvernare renascentist. Ultimele evenimente religioase spun nu mai mult nici mai puţin decât că s-au neglijat interesele naţiunilor. Spre deosebire de ceilalţi autori, acesta nu vede mântuirea poporului ca un interes al conducătorilor.
A treia parte discută consecinţele Reformei şi mai important întâmpinarea violentă a acesteia. Pierre Jurieu spune că „distrugând puterea fără limită am distrus şi supunerea pasivă nelimitată”. Din asta înţeleg că limita suveranului este atinsă atunci când supuşii nu mai ascultă de el. Dacă nu există supunere fără limite, atunci există dreptul de a nu te supune. Autorul aduce în discuţie evenimentele conduse de Cromwell, dar le percepe ca o forţare, o exagerare a rezistenţei faţă de suveran. Rezistenţa, crede Jurieu, înseamnă apărare faţă de rege, nu atac. Urmează o teoretizare a suveranităţii limitate; eu cred că a punctat corect condiţiile pentru care aceasta şi implicit rezistenţa populaţiei este legitimă. Singura obiecţie pe care o am este privitoare la bunuri. Autorul consideră că pierderea bunurilor nu trebuie primită cu rezistenţă pentru că libertatea şi mântuirea sunt infinit mai pretioase. Cred că bunurile materiale au şi ele un preţ pentru care trebuie rezistat, pentru că mantuirea este pretinsă ca scop ultim si de rege şi de particular, ori confiscarea de bunuri nu contribuie la acest obiectiv. La final, autorul prezintă viziunea proprie a situaţiei enclavelor calviniste din sudul Franţei. Textul lui Bayle continuă într-un fel textul precedent, dar dintr-o perspectivă diferită. Spune că pericolul atacării monarhilor (chiar dacă au devenit tirani) este distrugerea societăţii. Textul pune în balanţă căutarea adevăratei religii cu păstrarea ordinii sociale, autorul fiind de părere că a doua cauză este mai importantă. Hughenoţii sunt de vina pentru războaiele religioase, pentru că au legat religia religia lor de conducerea statului. Autorul consideră că în Anglia s-a procedat mai bine pentru că s-a minimalizat distrugerea socială odată cu apariţia reformei.
Olar deschide ultima parte, intitulată „Toleranţă între teorie şi acţiunie”, cu o istorisire asupra cazului Calas, corelat cu fanatism la nivel instituţional. Pe cealaltă parte, acţiunile care au urmat acestui eveniment arată cât de mult a avansat şi s-a consolidat noua parte a creştinătăţii. Fragmentul din „Scrisori din Toulouse” m-a făcut să înţeleg acest lucru. De Gebelin începe cu condamnarea intoleranţei ca prost obicei social, pentru că atacă puternic reputaţia unei clase sociale: face hughenoţii să pară de neiertat în ochii monarhului. Scrisoarea 30 pleacă de la cazul Calas, şi trece în revistă principalele demersuri care s-au făcut la adresa puterii pentru a schimba verdictul. „Întreaga Franţă este indignată de condamnarea lui Jean Calas şi toate vocile se pronunţă la unison în favoarea familiei lui”. Eu cred că textul este menit să sublinieze nu gradul de indignare a opiniei, ci faptul că a fost angrenată o parte foarte mare de particulari din diverse domenii de ocupaţie, nu pentru a plange familia Calas, ci pentru a contesta deschis şi masiv judecata. Ultimul text din carte stă mărturie conceptelor guvernării rămase moştenire a Reformei.
Jean Paul Rabaut Saint-Etienne vorbeşte în Adunarea Naţională, pe 23 August 1789 despre libertatea la opinie. Nu libertatea la opinia personală este importantă, ci libertatea de manifestare a opiniei. Ca oameni, nu avem cum să îngrădim opinia altor oameni, dar putem foarte uşor să îi cenzurăm, să nu-i lăsăm să îşi facă opinia publică. Îngrădirea manifestării opiniei înseamna, printre altele Inchiziţie. Libertatea manifestării opiniei include şi libertatea religiei. Autorul crede că libertatea este un bun comun şi trebuie să aparţină în mod egal tuturor francezilor. Războaiele religioase sunt cauzate de lipsa voinţei politice, nu de apariţia Reformei. Voinţa politică a făcut din Reformă un element subersiv. Cererea de libertate este mai îndrăzneaţă decât cererea de toleranţă, mai mult libertatea trebuie să fie a tuturor francezilor indiferent de rasă, religie, etc. În plus, libertatea egală pentru toţi este un concept care dacă ar fi aplicat ar evita foarte multe acte de violenţă.
Textele din prezenta antologie au fost toate importante în felul lor, fiecare aducând contribuţia proprie asupra bazei teoretice lăsată ca moştenire de Reformă împreuna cu toate consecinţele acestei apariţii. Mai mult decât atât, lista de lucrări prezentată la sfârşit se va dovedi utilă în aprofundarea studiilor mele.

Constituţionalism în Sri Lanka

Bineinteles că nu voi încerca să stabilesc o definitie universal acceptată şi atotcuprinzatoare a conceptului de lege fundamentala şi toate schimbările sociale pe care le aduce, ci vreau să punctez faptul că de la unele state nu ne putem aştepta să respecte constituţia pentru ceea ce este. Când spun „noi” nu mă refer în nici un caz la noi, poporul român sau noi, statele civilizate. „Noi” substituie acea parte umanităţii care priveşte cu un ochi critic evenimentele din acele state. Exemplul ales, evenimentul recent care are importanţă constituţională, nu este unul izolat sau ieşit din comun. Este mai mult un exemplu tipic oarecum pentru genul de stat în care s-a întamplat. Voi încerca să găsesc motivele, din punct de vedere constituţional, pentru care acest tip de evenimente au un caracter repetitiv.
Suntem în Sri Lanka, fosta colonie britanica, probabil un stat cu cetăţeni care au regretat, mai mult decat altii plecarea britanicilor, in anii care au urmat decolonizării. Insula a cunoscut puternice mişcări sociale de natură violentă şi un razboi civil început in 1983 şi încheiat în 2009. Ca în teritoriilor decolonizate, drepturile omului se încalcă flagrant. La fel, ca majoritatea statelor noi apărute dupa decolonizare, Sri Lanka are o constituţie care prevedere clar drepturi fundamentale ale cetăţenilor care se suprapun peste drepturile omului. Cazul care mi-a atras atentia a fost prezentat de BBC: organele de ordine sunt brutale cu cetăţenii în lunile care urmează încheierea razboiului civil. Atributul brutal are în Sri Lanka puterea deplină de expresie semantică: doi tineri au fost luaţi, arestaţi de poliţie după care au fost găsiţi morţi prin împuşcare. Un cadavru a fost găsit pe plajă iar altul lângă şina ferată. Doar după ce oamenii s-au arătat scandalizaţi autorităţile au scos capete de acuzare. Dar aceleaşi autorităţi spun că moartea în detenţie nu e ieşită din comun, cifra oficială fiind de 32 de decese. Alt caz tratat în acelaşi reportaj implică faptul că forţele de ordine ucid oameni de origine musulmană despre care spun că au informaţii din care reiese că acestia au legături cu crima organizată. Ucid prin împuşcare inainte de arest si judecată. Actele de această natură din Sri Lanka sunt la ordinea zilei, aşa cum indică varianta electronică a arhivei Comisiei pentru Drepturile Omului din Asia.
Cel mai scandalos aspect este faptul că purtătorul de cuvant al poliţiei, Nimal Mediwake spune în apărarea instituţiei pe care o reprezintă că un magistrat realizează o ancheta post mortem pentru a stabili dacă uciderea a fost justificată. În caz contrar, organele vor fi trase la răspundere. Chiar dacă nu am lua în considerare subiectivismul nostru, aceasta metodă de judecată este complet opusă ideii noastre de judecată corectă. Bineîneles, poate metoda noastra e in contradicţie cu cea din Sri Lanka, dar a noastra nu încalcă drepturile fundamentale deci este corectă din acest punct de vedere.
Personal cred ca am extins conceptul de constituţionalism pentru ca acesta sa fie aplicabil oriunde în lume. Din cauza acestui lucru, avem impresia că o lege fundamentală este un fel de măsură, mai aproape de o metodă de a îmbunătăţi viaţa oamenilor. În aceeasi maniera unii sunt tentaţi să creadă că existenţa unei constituţii este condiţia cea mai importantă a existenţei unui regim constituţional. După cum observăm, foarte multe state au constituţie; acestea (constituţiile) seamană mult între ele, dar statele seamănă foarte puţin. Deşi constituţia este singura lege fundamentală în stat, în unele locuri aceasta se aplică exact ca si celelalte legi ordinare ale statului respectiv. Aici intervine noţiunea de stat de drept, şi anume ideea că dacă o ţară nu este stat de drept sau mai precis nu aspira la statutul de stat de drept, apariţia unei constituţii nu schimbă cu nimic traiul cetăţenilor pe termen mediu. Actualmente Sri Lanka ar fi identică, din perspectiva cetăţeanului şi fără constituţie. Importanţa constituţiei este faptul că interzice explicit aceste practici şi unde nu există putere judecătorească să aplice legea, este mass media internaţională care sancţionează, ce-i drept mai puţin palpabil. Evenimentul meu îmi cere să mă axez doar pe drepturile fundamentale prevăzute în Constituţia statului Sri Lanka.
Drepturile fundamentale prevad, bineînţeles, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la (şi mai mult obligaţia statului de a asigura) un proces corect, interzicerea organelor de ordine să aplice pedepse fără o hotărâre judecătorească. Sri Lanka este un stat de drept, dacă ar fi să folosim definitia cea mai slabă a acestui concept (un stat care are o constituţie). Dar dacă aceasta ar fi singura definitie, majoritatea statelor contemporane sunt state de drept. Domnia legii nu exista, în Sri Lanka şi probabil nu a existat niciodată. Teritoriile foste colonii şi-au câstigat independenţa doar faţă de forţa străina, iar acest lucru este confirmat de arbitrariul statului nou-format. Regulile există, sunt clare şi precise, dar acestea nu se aplică sau se aplică selectiv; din această cauză statul nu este deloc predictibil şi relaţia dintre autoritate şi cetăţean diferă de la om la om. Dacă mergem mai departe cu gândirea, cred că cineva care are la dispoziţie mai multe resurse intelectuale decât mine şi o experienţă mai mare ar putea argumenta că, într-un fel, spiritul constituţional este mai mult un caracter al poporului, şi este prezent, bineînţeles, în altă formă, chiar înainte de apariţia constituţiei. Constituţia vine doar să formalizeze acest spirit şi să îl generalizeze ca pe o trăsătură naţională. Nu cred că o lege fundamentală este atât de puternică încât poate fi responsabila de făurirea acestui spirit după adoptarea ei, indiferent de condiţiile sociale şi starea actuală a statului. Ceea ce este foarte grav în Sri Lanka este că aceste acte extrajudiciare au loc în ciuda faptului că războiul s-a încheiat. Observ două dimensiuni ale acestei gândiri: prima, cetăţenii sunt foarte prost informaţi cu privire la chestiunile care ţin de starea de urgenţă; ce face ca o stare de urgenţă să fie corectă din punct de vedere legal şi care sunt acţiunile care fac dintr-o situaţie excepţională o stare de urgenţă (ce drepturi se suspendă). A doua idee desprinsă este că organele de ordine se scuză într-un mod pueril pentru un gest care nu acceptă scuză din punct de vedere în primul rând moral şi în al doilea rand legal. Oficial, războiul s-a încheiat, deci s-a revenit la normal. Caracterul retroactiv al deciziilor judecătoreşti cu privire la omorurile comise de politie este, în opinia mea, indicatorul faptului că în Sri Lanka nu domnesc legile, ci voinţa unora. Asta în situaţia în care art. 13 alineatul 4 spune că pedeapsa cu moartea sau cu privare de libertate vine doar după o decizie judecătorească. Ori aici, politia joacă rolul de putere judecătorească iar Justiţia este doar un organism de control.
În concluzie doresc să reafirm poziţia mea cu privire la dimensiunea globală a constituţionalismului. Acest concept se poate extinde tuturor formelor de organizare politică, dar doar pentru a gândi dacă un popor sau o societate este compatibilă cu ordinea constituţională sau nu, chiar dacă acel popor posedă deja o constituţie. Prezenţa legii nu indică tot timpul prezenţa unei ordini constituţionale. Din această cauză riscăm să diluăm importanţa constituţiei, pentru că odată cu extinderea conceptului ne confruntăm cu mai multe entitaţi care nu îi acordă importanţa cuvenită.


Surse:

http://www.atimes.com/ind-pak/CK10Df03.html

http://www.amnesty.org/en/region/sri-lanka/report-2009

http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/8314118.stm

http://www.priu.gov.lk/Cons/1978Constitution/Chapter_03_Amd.htm

Mojicie pe stil vechi

Ce se întamplă când unii oameni care se află în poziţii de forţă şi dau acestor poziţii un caracter de superioritate absolută? Oamenii nu îi sancţionează aşa cum ar trebui. Mai ales când asta se întamplă în campanie electorală. M-am gândit mai bine şi am zis să scriu totuşi ceva "de sezon". Nu ca asta ar explica absenţa mea; pur şi simplu nu am avut chef să scriu şi nici net permament.
Băsescu, marele tatic al mişcărilor electorale inteligente a dat-o în bară, de data asta mult mai pragmatic. Numesc mişcări electorale inteligente acele mişcări neobişnuite din care autorul lor vrea să câştige voturi: amânarea depunerii candidaturii condiţionat fiind de criză, angrenarea electoratului printr-un referendum care nu are nici o treaba cu funcţia pe care o deţine, joaca de-a independentul susţinut de un partid, etc. Mă miră totuşi că absolut tot electoratul nu pune botul la tacticile astea, ba mai mult vede dincolo de ele.
Ei, atunci când nu pune la cale ţara şi nu gandeşte manevre neortodoxe, Băsescu se ţine de ale lui. Sâmbătă a ţinut un miting electoral la Cetate, celebra comună gazdă a moşiei lui Mircea Dinescu. Pentru cei care nu urmăresc emisiunea lui, Dinescu are o vie - proiect european acolo, o casă, etc. Dinescu a atribuit portului Cetate o dimensiune culturală, făcându-l obiectiv turistic. Mai multe aici. Înainte să vorbească preşedintele, un acolit de-al său a spus că il va "trimite pe Dinescu dincolo de Dunăre". Mai apoi urcă Băsescu şi ţine un discurs despre moguli şi foarte important, despre cei care vorbesc de rău ţara, în special la TV. Dinescu, care urcase deja pe scena şi-a manifestat în repetate rânduri dorinţa de a vorbi, probabil de a da o replică. Bineînţeles că nu a primit cuvântul, dar a primit şi o explicaţie: este un miting electoral organizat pentru preşedinte. El oricum vorbeşte la TV în fiecare seară.
Nu că e mojicie? Pe lângă simpatia mea pentru Mircea Dinescu, constat o contradicţie generala în discursul preşedintelui: critică trusturile de presă spunând că dirijează discursul jurnaliştilor şi, în acelaşi timp, nu lasă oamenii "de la televizor" să vorbească, mai ales după ce îi provoacă. Atenţie: Băsescu nu critică direct jurnaliştii şi chiar spune că unii "s-au refugiat din presa scrisă în comunicarea pe Internet, fiindu-le mai scumpă libertatea decât preţul pe care-l aveau lucrând la ziare, care nu mai făceau deja o politică a publicului, ci făceau o politică a patronului". Oricum, Dinescu işi cerea replica aşa cum orice om atacat fără motiv ar trebui să o facă. Bine, atacul a fost cu motivaţie electorală, şi probabil candidatul respectiv a câştigat mai multe voturi atacând decât a pierdut neacordând replica, dar sper că nu sunt singurul care a constatat mojicia ascunsă la nivelul tacticii. Faza asta cu Dinescu trebuie să dea în vileag tot discursul lui Băsescu legat de moguli şi să dea de înţeles că toata presa are ceva cu el din mai multe motive, cel material fiind doar unul din ele.
Nu voi comenta celelalte incidente ale campaniei. Consider că au fost comentate destul şi cred că electoratul a înţeles ce trebuia, cu o excepţie: referendumul.
Am o singură observaţie despre manevra respectivă: orice preşedinte poate cere referendum atunci când poporul îşi manifestă dorinţa de a schimba ceva, fie direct fie prin lobby. Nu cred că e cinstit pentru ceilalţi candidaţi şi mai ales pentru noi. Tehnica referendumului este, cred eu, o fază asemănătoare cu, să zicem obiceiul primarilor de a asfalta străzile oraşului în campanie electorală, iar pe maşinile care execută lucrările să fie lipit un afiş electoral cu primarul în funcţie. Încă o dată Băsescu face uz de un avantaj într-un mod necinstit nu neapărat pentru că iniţiază un referendum în campanie, ci pentru că îl invocă electoral.
Mai multe rele despre referendum aici.
Surse:

• http://www.realitatea.net/basescu-catre-mircea-dinescu--este-un-miting-organizat-pentru-presedinte--te-duci-la-televizor-sa-vorbesti--nu-aici_659147.html
• http://www.realitatea.net/dinescu-despre-incidentul-cu-basescu--nu-credeam-sa-traiesc-o-asemenea-jena_659177.html
• http://www.realitatea.net/dinescu--daca-iese-basescu-presedinte--ma-duc-si-vorbesc-la-televiziunea-bulgara_660642.html
• http://www.realitatea.net/basescu--internetul-tinde-sa-intre-in-jocurile-marilor-trusturi-de-presa_660962.html

PS: după cum se vede in dreapta, îl susţin pe Crin, dar fac asta de când a devenit preşedintele PNL şi implicit candidatul probabil la cea mai înaltă funcţie în stat din partea liberalilor. Susţin Antonescu chiar dacă am fost abordat în nenumărate rânduri de Băsescu şi Geoană cu oferte gen case, maşini, femei etc.

,,

Cu tine am crescut. Dumnezeu sa te ierte Alex (Raposody). Inca nu imi vine sa cred ca ai plecat. Nu stiu, nu pot sa realizez.

The right to bear arms

Faza din Family Guy aici. Nu am mai găsit scena pe youtube, probabil a fost scoasă.

Circ

Ia să vedem ce înseamna, şi mai exact la ce este bun circul ăsta de la televizor. Pentru început prin circ de la televizor înţeleg toate scandalurile care au început cam de la cel cu Monica Iacob Riţi. Ce se întâmplă: candidaţii noştri de top, mai precis primii doi (fără Crin Antonescu) nu au alt domeniu în care să se combată decât la capitolul care are şmenuri, cine a furat, cine a încalcat, cine are frate pus bine, cine s-a dus la sărbătoarea mai mare sau mai importantă, etc. Bine, nu că nu au alt domeniu de competiţie, dar este mult mai complicat să discute pe platforme politice la nivel doctrinar decât să se arate cu degetul reciproc. Obiceiul ăsta ne-a rămas din anii 90, dar este foarte bine că, dupa 20 de ani, avem un început de schimbare: Crin Antonescu încearcă să stea la distanţă de aruncatul cu noroi. Scandalurile acestea care duduie la televizor ziua şi noaptea în reluare au rolul aparent de a denigra un candidat sau altul, pentru că am constatat că indiferent de natura scandalului, de oamenii implicati şi de domeniul acestora, întotdeauna este învinuit fie Traian Băsescu, fie Mircea Geoana. Nimeni nu scapa nici un prilej de a se pişa pe un candidat, pentru că în felul acesta îi pun beţe în roate. De fapt, şi ajung la ideea mea de bază, tot ce se realizează cu circurile este absenteism din ce în ce mai mare.
Ce se întamplă când poporul află, în campania electorală, cât s-a furat şi câte afaceri murdare s-au făcut în ultimii 5 ani? Oamenii nu mai votează. Se enervează şi nu mai votează, pentru că fac asta de 20 de ani şi au aparentul sentiment că degeaba au făcut-o. Elena Udrea a avut un discurs de 10 minute în faţa Parlamentului, înainte să apară comisia de anchetă. Din acele 10 minute, 2 minute le-a folosit în apărarea ei în restul de 8 a încercat să facă nişte dezvăluiri foarte importante despre fosta guvernare liberală, chipurile că s-a furat de la poştă cu maşinile, mă rog, toate dezvăluirile de genul sună la fel. Am susţinut şi încă cred că fosta guvernare a fost bună pentru România. Nu sunt deranjat de faptul că, vezi doamne, a dat Udrea în vileag toate furtişagurile. Mă deranjează că această curcă vorbeşte doar când e acuzată şi că dezgroapă morţi care nu au nici cea mai vagă legătură cu cazul ei. Nu serios, în alea 8 minute a vorbit despre lucruri care s-au întamplat cu 1-2 ani în urmă, iar scandalul ei are la bază nush ce fapte despre care ştiu sigur că s-au întamplat anul acesta. Chiar nu ştiu ce anume a făcut Udrea, sau de ce anume e acuzată, dar asta pentru că sincer nu mă interesează. Nu contează ca a furat scutere sau perdele, că a furat cu complici sau fără, ca a făcut trafic de influentă sau a aranjat o licitaţie. Contează doar că e acuzată că a încălcat legea. Şi când a auzit că e acuzată a sărit ca arsă. Asta nu indică decât că vrea cu disperare să arunce atenţia de pe ea. Ce zic oamenii, electoratul când văd că doar în campanie electorală află şi ei ce s-a petrecut în ultima perioadă, şi află asta doar cu prilejul războiului de replici dintre politicieni. Acest război de replici nu poate genera altceva mai mult decât absenteism, pentru că oamenii îşi bagă picioarele şi nu se mai duc la vot. Apare la nivelul societăţii ideea că toţi mint şi fură şi nu au cui da votul. De fapt, în principal electoratul are dreptate. Avem nevoie de o evoluţie, o remaniere a clasei politice, şi pentru că aceasta nu s-a produs în condiţii bune de la sine, rămâne măsura extremă: neparticiparea la vot. Remanierea trebuie să facă din politician exact ceea ce spune numele: un om interesat strict de chestiunile politice. Trebuie să recunosc faptul că Antonescu este cel mai aproape de "politicianul nou" strict din acest punct de vedere. Oamenii care orchestrează aceste scandaluri se gândesc că un scandal care îl are în mijloc pe Geoană îi va restrânge baza electorală. Pe bună dreptate, aşa se întamplă, dar ce facem cu electoratul care nu îl va mai vota pe Geoană, în urma scandalului. Acesta va deveni absent, deci scandalurile sunt gândite prost din start. Gânditorii acestora nu îşi pun problema atragerii electoratului către un candidat, niciodata nu şi-au pus-o, şi de aia avem prezenţa asta scăzută. Aceste scandaluri contribuie, în proporţie covârşitoare, şi la acel sentiment de neîncredere în clasa politică, despre care am mai vorbit.

Neîncrederea în politică (partea 2)

Prima bucată aici.

Plec, de data asta, de la o replică a lui Neagu Djuvara de la o converinţă despre rezistenţa împotriva comunismului românesc. Ideile sale au luat alt drum, şi de la rezistenţa din munţi ne-a povestit cum a reuşit dânsul (Djuvara) să plece din România după 23 august ca diplomat. Mă rog, nu asta e chestiunea, ci momentul în care s-a întors (imediat după Revoluţia din 1989). A spus că s-a întors şi a găsit "cu totul altă ţara". S-a referit la societate şi cel mai probabil la legăturile dintre oameni. Oamenii au fost, vreme de 40 de ani lipsiţi de încrederea şi respectul reciproc, în mare parte din cauza securităţii dar şi a unor sisteme comuniste (repartizările la locuinte, servici; oamenii se certau între ei pentru că, aparent sistemul nu putea fi schimbat peste noapte, deci trebuia depăşit prin toate mijloacele). Prin multe chestii pe care eu le atribui comunismului vine şi neîncrederea pe care unii români o manifeste ostentativ cu privire la clasa politică. În vremea comunistă, oamenii îşi refulau orice nemulţumire pe care o aveau cu privire la regim pentru că toata lumea ştie că riscau enorm dacă o formulau public. După ce a căzut comunismul, au venit la putere oameni "de-ai noştri", adică din rândul conduşilor vechiului regim. Acum bineînţeles că dacă un om urcă brusc în societate (este ales în conducerea statului), oamenii "conduşi" vor vrea să li se îndeplinească toate dorinţele, dar nu le vor formula precis pentru că nu cunosc procedura. Aceştia preferă, în schimb să discute cu vecinu despre probleme statului decât cu cineva în măsură să rezolve cât de puţin. Aici nu e vorba de incompetenţa politicienilor (care este oricum cu mult peste limita normală şi morală), pentru că nu toţi sunt incompetenţi şi aceia care sunt vor dispărea uşor uşor, ci e vorba de mentalitatea cetăţenilor care vor considera perpetuu că politica este în mâini incompetente. Cum abia am scăpat de comunism, noi românii vrem să recuperam pentru timpul pierdut şi iaca şa astăzi credem că nu mai există nici o speranţă pentru ţara asta. Atenţie, diferenţa este că înainte de 89 credeam pe bună dreptate că nu prea mai sunt speranţe, dar acum românii au mentalitatea asta înrădăcinată deşi aparent ţara merge din ce în ce mai bine. În România, mentalitatea despre care vorbea Neagu Djuvara că ne-ar fi schimbat ca popor nu s-a risipit deloc, unii oameni nu au nici o iotă despre funcţiile pe care le au politicienii, despre puterea pe care o au, dar pe aici pe colo ştiu ei (oamenii) că politicienii ne conduc, deci au putere mare. În acelaşi timp, avem sentimentul că este loc de mai bine, dar din cauza lu Ceauşescu, acel "loc de mai bine" se transformă în nemulţumire. Asta este problema, oamenii nu înţeleg conceptul de îmbunătăţire constantă.
Altă problemă: românii au impresia că numai în România contemporană politicienii fură. Bineînţeles că un om rămâne om indiferent de poziţia lui, şi este întotdeauna tentat să îşi urmeze interesul privat. Aşa este democraţia, şi peste tot de fură, dar în diferite cantităţi. Cert este că din toate timpurile democraţia înseamnă îmbogăţire rapidă pentru unii, pentru că, din moment ce unui om normal i se dau puteri mult mai mari decat cele ale celorlalţi, prima tentaţie e să îşi asigure el toate nevoile. Nu zi nu, că şi tu ai face la fel. Dacă vrei să nu fure conducătorul, monarhia este, într-un fel, soluţia, pentru că regele are, legal, mult mai mult decât îi trebuieste, pentru că altfel nu ar mai fi rege. În cazul acesta, un rege va guverna mai mult spre interesul statului decât spre interesul personal, pentru că, repet, i se dă de la început mult mai mult decât are nevoie. Democraţia, după cum spunea David Hume (acesta are o analiză a Parlamentului Britanic din secolul 18), este un joc de interese private, în care fiecare trage în partea lui, se ajunge la un compromis care avantajează pe toata lumea (ce-i drept, în măsuri diferite), deci se caută un interes public care satisface toate interesele particulare. Oricum, absenţa de la vot nu are cum, tehnic, să scape Parlamentul, Guvernul, etc. de hoţi. Nimic pe lumea asta nu poate distruge odata pentru totdeauna hoţia de acest tip mai bine decât o bună educaţie morală. Dar cum nici nu se poate pune problema moralei la noi, un bun prim pas este să ne oprin din generalizarea următoare: toţi politicienii fură ca în codru şi nimic nu poate schimba asta. De fapt, starea de sprit este: Înainte, toţi politicienii furau ca în codru şi nu făceau nimic pentru ţară. Astăzi, politicienii mai fură, dar se uită cu coada ochiului şi la interesul naţional şi mai fac ceva din când în cand. Cea mai bună situaţie la care poate spera o democraţie este atunci cand politienii fură cu măsură, dar se concentează mai mult la treburile publice. Şi pentru cei care au impresia că dar azi se fură în politică, şi că în perioada interbelică mergea bine treaba, le dau câteva linkuri:
http://www.gandul.info/traditii-istorie/presa-interbelica-romaneasca.html?3895;883313
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801349/Istoria-pe-sine-tramvaiele-Bucurestiului/
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-05-21/1936-un-an-plin-de-scandaluri.html
Cât despre şpagă, este vina completă a celor care dau, niciodată a celor care iau. Problema este că noi, românii, ne-am învăţat să dăm şpagă, nu să luăm. Şi acest fenomen contribuie la sentimentul de neîncredere în politică, pentru că cică nimeni nu luptă cu fenomenul corupţiei. Păi dacă din toţi românii, doar 2%, să zicem, pot lua măsuri concrete împotriva şpăgii, de sus. Restul de 98% sunt români de rând care mănâncă cacat în RATB că nu le convine că tre să dea şpagă, dar nu vor înceta ei ci vor lăsa întotdeauna pe altcineva.
Concluzia este că românii vor da întotdeauna vina pe politicieni indiferent de problemele pe care le au, după modelulul partidului-stat. Oamenii nu vor lua niciodata atitudine, nu îşi vor rezolva singuri problemele decât după ce aşteaptă statul să vină cu soluţia şi vor crede întotdeauna că bunăstarea şi nivelul de trai personal sunt niste chestiuni care ţin strict de conducere/politicieni şi niciodata de individ. Problema majora este că au trecut deja 20 de ani şi nu se vede o schimbare majora la nivelul mentalităţilor, oamenii încă au impresia că doar naivii au încredere în politică.

Robbing Hood!

Citind presa de specialitate, am dat peste un raport amanunţit al unor savanţi şi oameni de ştiinţă sovietici cu privire la revoluţia proletariatului în viziunea lui Karl Marx. După cum bine ştiţi, pe când şi-a formulat teoria cu privire la lupta de clasa şi plus-valoare, acesta nu s-a gândit niciodata la Rusia. Rusia era, pe vremea dumnealui, un fel de Rusia zilelor noastre, dar la standarde medievale. Rusia romanovilor era, "cum ar veni" un fel de ţara tuturor posibilităţilor. Era de ajuns ca şefu mare să zică ceva şi clerul ortodox să îi dea dreptate, şi gata legea împământenită peste noapte. Azi nu mai e nevoie de cler. Toate bune şi frumoase, aparent, pentru că omul nu e trist până nu află că se poate mai bine. Rusia era un fel de groapa Europei, şi societatea rusească era puternic segregată între conducători şi conduşi, deci fără clasă de mijloc. Ba mai mult, Rusia la 1850 nu avea pic de industrie, deci nici vorbă de proletariat, implicit nici vorbă de jobene, trabucuri, costume negre lucioase şi bastoane. Pentru ca revoluţia să aibă loc aşa cum trebuie, adică de jos în sus, trebuie să existe luptă de clasă, ori singura luptă de care se bucurau supuşii ruşi mărunţi dura 5 minute şi se încheia, pentru totdeauna.
Marx a fondat doctrina socialistă având în vedere ţara în care capitalismul era cel mai bine dezvotat, ajungând să fie înrădăcinat adânc în societate. El s-a referit la Regatul Britanic, care, după cum ştim cu toţii, avea la bază comerţul. Ei făceau comerţ între ei, la modul că unu aducea mirodenii din Asia şi vindea o parte unor pieţari care distribuiau în Londra, altora care le duceau în Europa continentală, şi altora care le duceau în toate colţurile imperiului. Totul se calcula din punct de vedere al profitului şi al pieţei, deci cineva se poate plânge că dracu vinde prea scump mirodeniile ca să se îmbogăţească pe spinarea muncii altora, nu a lui, deci lupta de clasă. Dar un britanic nu va purta niciodată pică pe alt britanic pentru că acesta din urmă vinde prea scump, pentru că ştie că poate cel mult să nu mai cumpere de la el. Şi după ce nu mai cumpără nimeni şi cererea scade, scade si preţul, deci implicit scad profiturile, pentru că producţia rămâne aceeaşi, şi în felul acesta toată lumea e fericită sub mâna invizibilă. Conceptul lui Adam Smith intră în cotradicţie directă cu teoria plusvalorii lui Marx. Acesta din urmă nu a văzut că britanicii erau şi încă sunt un popor foarte avansat din punct de vedere social, astfel încât lupta de clasă nu s-a înteţit niciodată atât de mult pentru a aprinde o revoluţie. Hiperbolitarea luptei de clasă în spaţiul englez poate fi găsită în literatura britanică de ficţiune de la sfârşitul secolului XIX, în special în unele distopii (H.G. Wells - "In The Days Of The Comet")
Mă rog, ideea acestui post este că britanicii au versiunea lor asupra ideologiei de extrema stanga, apărută cu mult înaintea lui Karl Marx. E vorba despre legenda lui Robin Hood, care datează din perioada medievală. Bineînţeles, idei de stânga găsim în toate perioadele istorice, dar niciodata unele atât de bine conturate precum cea ascunsă de faptele şi justificările lui Robin Hood. Acesta nu făcea nici mai mult nici mai puţin decât o redistribuire a averii, dar, atenţie, pe căi demne de o vizită la călăul regal. Acum na, Anglia la 1300 era cam ca Rusia la 1800, în sensul că doar conducătorul suprem avea dreptul de a eticheta o acţiune ca fiind legală sau ilegală. Morala ne spun că nu e bine să furi, dar Robin nu fura de nebun; avea în cap un plan bine pus la punct, şi se pare că morala lui contrabalansează impralitatea furtului. El a propus nu o remunerare bazată pe merit, ci una pe nevoi. Drept este că la vremea respectivă nu exista o procedură clară de evaluare a meritului, dar ne îndepărtăm de la subiect. Mă axez atât de mult pe societatea engleză pentru că această legendă a supravieţuit mai mult de 500 de ani până în zilele noastre, deşi are la bază unele idei care, luate din context, ar provoca repulsie multor britanici.
Robin Hood era comunist: lua (fura) de la bogaţi şi dădea la săraci. De ce? Pentru că bogaţii aveau mai mult decât le era necesar pentru un trai decent (aveau cu mult peste nevoia standard umană) şi săracii nu aveau siguranţa zilei de maine. Personajul este orbit de greutatea muncii săracilor, dar nu cunoaşte cât de mult a avansat diviziunea muncii în sine, şi nu prea înţelege de ce unii sunt bogaţi, deşi nu muncesc, crede el, din greu şi alţii lucrează de dimineaţa până seara şi nu au nimic. S-ar putea să greşesc, dar am impresia că Robin Hood este cel puţin stimat şi acceptat ca atare în Anglia, dar oricum puţini sunt cei care denunţă legenda medievală drept propagandă bolşevică (am înclinat ca să fie clar). Greşeala lui este că a considerat întotdeauna că bogaţii au prea mult (mai mult decât le trebuieşte) şi săracii prea puţin; nu a observat că saracii nu erau atât de săraci încât să moară de foame pe capete. A pune egal între nevoile oamenilor formând, ca o medie aritmetică, o nevoie standard este un concept care nu se va mai aplica prea curând. Chiar dacă, în evul mediu bogaţii nu îşi prea meritau averea şi săracii nu prea aveau cum să urce în societate, cine este Robin Hood să facă dreptate cu arcul şi să încerce să schimbe lucrurile atât de drastic şi brusc?una e să furi de doua trei ori şi alta este să porneşti o cruciadă ideologică împotriva rigorii sociale a vremurilor, cruciadă care s-a stins odată cu el. Marx este un Robin Hood intelectual, care preferă să înveţe oamenii pescuitul decât să le dea peşte la infinit, şi tot nu a reuşit, şi nu va reuşi niciodată pentru că oamenii cu merite merită mai mult decât merită oamenii fără merite, chiar dacă au aproape aceleaşi nevoi pentru a supravieţui.

Noua combinatie

Sorin Oprescu. Şovăiala asta de care a dat dovadă zilele astea a luat, ieri, o direcţie înspre depunerea candidaturii. Dacă până acum era clar indecis (deşi unele sondaje l-au luat în calcul), săptămâna trecută primarele a făcut o vizită cică generală prin Bucureşti. A fost o baie mascată de mulţime, fără mulţime dar cu presa după el.Vreau să clarific că îl simpatizez pe Oprescu, dar încep să fiu dezamăgit, pentru că pe zi ce trece iese la iveală faptul că nu este, în nici un caz, independent. Gurile avizate spun că un candidat independent are toate şansele să câştige alegerile din toamna, pentru că nu are treaba cu partidele şi nu împrumută nici o imagine făurită într-un partid. Totuşi, un independent mai independent ca Radu Duda nu avem, şi aparent el nu poate scoate doua cifre în procent, şi nici nu o să scoată. Toată şmecheria se face în turul doi; cine susţine pe cine, cine pe cine nu susţine şi mai ales cine vorbeşte prostii despre cine. Oprescu intră pe o nişă specifică; are o logică politică apropiată de a lui Băsescu (unu plus unu egal doi. Băsescu şi/sau Oprescu), dar nu are absolut nici un dezavantaj de imagine (nu fizică), spre deosebire de Băsescu. Să ne gândim că nici nu şi-a anunţat candidatura şi avea vreo 8% într-un sondaj. Alea opt procente sunt luate de la principalii candidaţi, cu precădere de la Băsescu. Un Oprescu după campanie are şanse mari să îl depăşească pe Crin Antonescu, e drept şi datorită stagnării acestuia din urmă. Nu a mai zis nimic, a lansat platforma şi atât. Nu, nu vreau scandal sau ceva, dar trebuie să aducă aminte românilor cine este şi ce vrea Crin Antonescu. Actualul primar al Capitalei este un om politic mult mai simplu, şi din punct de vedere strict logic mult mai eficient. De aceea spun că se aseamănă cel mai mult cu Traian Băsescu, deci ambii împart cam acelaşi electorat. Ambii au un avantaj: culoarea politică: Băsescu beneficiază de susţinerea celui mai mare partid din pdv al rezultatului alegerilor parlamentare, iar Oprescu beneficiază de lipsa culorii politice. Opinia mea este că cel din urmă un va da niciodată primăria pentru Cotroceni, dar face uz de prestigiul de care se bucură pentru a face jocul cuiva, iar mai departe de acest punct sunt doar speculatii-zvonuri. Singura mea temere este că depunerea candidaturii o să îl scoată definitiv pe Antonescu din joc, dar este totuşi prea devreme pentru calcule. Sunt sigur că Oprescu va intra în show, pentru simplul fapt că nu are nimic de pierdut, şi poate câştiga cel puţin o reafirmare a puterii şi legitimităţii.

Între timp am văzut că Riţi şi-a schimbat puţin look-ul. Şi-a făcut cărare pe mijloc, probabil să-şi ascundă vârsta, adică să ascundă faptul că a furat cot la cot cu aia despre care se crede că trebuie să plece ca să se oprescă hoţia în România.

Iar nazisti ma?

Bă ce dracu se întampla cu unii de o iau pe ulei grav de tot? Ştiu că au apărut combinaţiile alea de droguri legale, da nu mă asteptam să stie Mazăre să ruleze şi să meargă spart la o defilare de moda. Da domnule, este oficial: Radu Mazăre este nazist :)) (scuzati-mi semnele moderne). Şi din moment ce şi fiul lui poartă uniformă, probabil se trage dintr-o familie cu puternice tradiţii de extremă dreapta. Îi filează o lampă mai puternic şi evident ca niciodată. Si uite cat e de prost. Deci asta este pentru cei care au zis că vor distracţie (votând in dreapta post-ului). Cica nu e nazist, e doar un "ofiţer în armata germana, în Wehrmacht". Adică nu ofiţer în orice armată germană, ci în aia care a funcţionat între 1935 şi 1945. În nici un caz nu se referea la aia a lui Hiter, deci în nici un caz una mânată de ideologia nazista. Cum zicea, nu nazist, ci Wehrmacht. Aute şi ce tehnica are vulpoiul, încearcă să ne bage în ceaţă. Cică s-a inspirat dintr-un film, de parca acolo o fi văzut prima oara o uniforma de soldat nazist. Fie e foarte îndrazneţ şi înzestrat cu un sarcasm de invidiat - tehnic imposibil, fie e foarte prost - probabil. Nazzăr fiind până în măduva spinării, nu a putut da jos şi zvastica de pe curea după ce a scos-o, înainte să urce pe scenă, pe aia de pe şapca. Oricum din respect pentru ideologia care îi dă forţa zilnică a decis să păstreze vulturul şi restul simbolurilor. Şi partea cea mai proasta e ca e primar (PSD PSD PSD). Un primar român nu ştie nimic despre fascism în afara de faptul că e rau. Singurul Antonescu despre care a auzit e ala pe care trebuie să-l injure. Şi partidul lui are tupeul să îl facă chiulangiu pe Antonescu, că nu dădea prin Parlament (sportul momentului), nevăzând că au un membru destul de influent care a fost mai chiulangiu ca Elena Ceauşescu.
Morala: Centrul pentru Combaterea Antisemitismului (avem unul) a făcut o sesizare împotriva lui Radu Mazăre la Procurorul General al României, pentru afişare de simboluri aparţinând extremei dreapta. Aceste acte (pe care Radu Mazăre le-a săvârşit şi recunoscut ostentativ) se pedepsesc cu ÎNCHISOARE de la 6 luni la 5 ani. Cine stă la închisoare? Numa proştii stă la răcoare, smecherii oricum face ce vrea, şi Mazăre e prea smecher de prea mult timp.

Campania şi Băsescu

Traian Băsescu. Nu.. nu o sa fie un post gen "Basescu e sforaru tarii, se crede smecher, etc.". Trebuie totuşi să îi dăm cezarului ce-i al cezarului. Da, a fost un preşedinte jucător, dar într-un anume fel. Nu există un standard pentru un preşedinte jucător, dar dacă am fi să luam unul, Constituţia reprezintă limitarea acestuia, practic îi spune cât poate, legal, să joace. Despre cât de mult încalcă preşedintele Constituţia se pot face doar speculaţii; eu unul nu cred că o încalcă. România a văzut, după 89, un şef de stat care nu avea niciodata treaba, ţara nu avea nici o problemă a cărei soluţii putea fi treaba preşedintelui, şi un altul care a făcut mult prea multe compromisuri încât era practic ignorat în jocurile politicii. În aceste condiţii, al treilea şi ultimul Domn care iese în presă şi vorbeşte despre probleme reale (dar nu întotdeauna la fel de importante) este, în opinia mea, un preşedinte jucător. Acum bineînţeles că o să las impresia că susţin Băsescu. Am zis "vorbeşte", asta nu înseamnă că preşedintele are şi gânduri bune, dar a arăta cu degetele problemele este un pas înainte, cred eu, pentru România. Oricum românii ştiu care sunt probleme, dar faptul că varianta oficială coincide în mare cu varianta lor este un progres. A, că asta ar trebui să fi fost primul pas pe care un preşedinte ar fi trebuit să il facă (încă de la începutul anilor 90) este altă treabă. Dacă Iliescu vorbea deschis despre probleme, probabil că la ora asta Băsescu nu prea ar fi avut material în jocul în care este el jucător :).
Vedeţi voi, preşedintele actual ar fi fost foarte bun ca un candidat în 1990. Dacă prin absurd ar fi avut acelaşi discurs l-ar fi bătut pe Iliescu (care a scos 85%). Manevrele pe care le face acum ar trebui să atragă un electorat normal în acelaşi fel în care o maşină luxoasă atrage o tipă proastă. Adică gandiţi-vă: într-o ţară normală, gesturile lui ar fi undeva între normale şi lăudabile. Mă refer aici la faptul că îşi asumă efectele crizei, condiţionându-şi candidatura (toţi ştim că o să candideze.. dar felul în care exploatează situaţia pe mine unu mă miră şi în acelaşi timp mă bucură). România a văzut atât tupeu politic şi atâtea smecherii politice în ultimii 20 de ani încât am devenit insensibili. Da, bineînţeles că este aberant să crezi că prinde faza cu "nu ştiu dacă o să candidez", dar ideea care văd că scapă oamenilor este că Băsescu încearcă măcar să nu fie Iliescu. Dacă Iliescu ar fi avut o fata si aceasta ar fi dorit să candideze undeva, bag mâna în foc că ar fi susţinut-o cu tupeul şi nesimtirea tipică de care a dat dovadă în nenumărate cazuri. Probabil ar fi făcut un afiş în care el îi strange mâna (aşa cum i-o strângea şi lui Năstase în 2004) cu mesajul "Votaţi un Iliescu!".
Băsescu a riscat enorm încercând să joace cartea inteligentă în politica românească. Din păcate a pierdut. Nu pot să spun că românii sunt prea deştepţi pentru el şi s-au prins de fază, dar cu siguranţă au văzut smecherii mult mai mari decât "dar de ce politizaţi totul? eu nu sunt în campanie electorală, sunt în vizită la sărbătoarea tunsului oilor". Tehnic, preşedintele are dreptate. Tehnic, el nu face campanie electorală, dar cu întrebarea "de ce politizaţi totul?" încearcă să intre la inima oamenilor încă o dată. E şiret vulpoiul! Nu prea merge. Deşi se îmbulzesc ca ungurii la Posada când se dau mici PSD, românii nu mai au politicienii la inimă. Şi pentru că am spus că trebuie să dăm cezarului ce-i al cezarului, actualul preşedinte merită laudele pentru că încearcă să facă ceva mai mult decât să dea un milion sau un cozonac sau un litru de ulei sau un kil de făină sau niste pulpe de pui pentru un vot. Nu zic că nu va face asta, dar măcar încearcă mai mult de atât. Şi bag mâna în foc că Băsescu s-a agitat mai mult pentru interesul naţional decât Iliescu şi, hai să zicem Constantinescu. Partea proastă este că au fost nevoie de 20 de ani doar pentru ca un preşedinte să mimeze faptul că luptă în interesul cetăţenilor. Asta face actualul şef al statul, mimează. Dar repet, şi o să o repet la nesfârşit, ca român a ajuns să mi se pară lăudabil acest "progres".

PS: Încă nu am culoare politică, dar simpatiile mele se îndreaptă puternic către PNL.
PS2: Deci nu voi vota Băsescu şi nu recomand nimănui să voteze Băsescu.

Ce mai face Obama?

Azi dimineaţă mâncam nişte ouă şi mă uitam la Realitatea. Am văzut că a ajuns Barack Obama în Italia la summitul celor mai puternic industrializate state din lume - G8. Mă rog, eu la şcoala am învăţat că era G7+1 (G7 + Federaţia Rusă). Văzând marea ştire strecurată cu greu între înmormântarea lui Michael şi fantoma lui Michael, mi-am pus întrebarea firească "mă, ce a mai facut mă Obama? că de mult nu am mai auzit de el". De fapt întrebarea s-ar reformula în "de ce am auzit atat de mult despre el la sfârşitul anului trecut?" sau "de ce s-au entuziasmat atât de mult oamenii (toţi, nu doar americanii) în campania electorală a candidatului din partea Partidului Democrat?". Opinia mea este că Obama a jucat excelent din punct de vedere electoral, sau cel mai probabil a avut o echipa foarte bună. Acesta a fost transformat în ochii marelui public (planetei) într-un om fără limite. Gandiţi-vă că Iliescu vorbea (în România) acum ceva vreme că nu este exclus să apară un "Obama" - candidat surpriză. Băsescu a fost un fel de Obama în 2004, cand a apărut pe neaşteptate în postura de candidat dupa retragerea lui Stolojan - nu este aici absolut nici un joc politic, nu-nu. Dar oamenii nu îl consideră pe Obama un Băsescu (pt ca a aplicat cam aceeaşi tactică dar cu 4 ani înainte de Obama). Obama a creat un nou set de reguli ale succesului electoral, dar din păcate aceste reguli nu cred că sunt atât de durabile să îi mai aducă un mandat, nici lui nici altuia care le va aplica. Tot ce a făcut Obama, în afară de faptul că a venit din negura timpului-ceaţa dimineţii-smoggul londonez a fost să spună oamenilor EXACT CEEA CE VOR SĂ AUDĂ ÎN CONDIŢIILE ACELEA. Obama nu e fascinant în sine, ca persoană. Bine, este, dar nu atât de mult încât să ajungă preşedinte doar din acest punct de vedere. De fapt, el este mai mult un oportunist, meritul lui fiind ancorat mult prea adânc în politica dezastruoasă (din punct de vedere al opiniei publice) a precedentului preşedinte. Este la mintea cocoşului că cine vine şi urlă "CHANGE!!" va fi votat, nu neapărat pentru că aceasta schimbare înseamna creşterea nivelului de trai sau aducerea în moralitate a unor legi, ci mai mult pentru că este o schimbare dintr-un regim devenit extrem de nepopular. Antonimul acestuia este un regim popular, iubit de cetăţeni, deci tot ce trebuie făcut este să schimbi (promiţi că schimbi). Oricum faza cu "change" a intrat în discursul tipic al democraţilor. Aceste smecherii combinate cu mobilizări despre care am mai vorbit aduc victorie strict electorală. Opinia mea este că la nivelul meu şi al României, nu se simte absolut nici o schimbare de preşedinte peste ocean, şi de aici nu se poate face nici o diferenţă, momentan, între, să zicem, ultima jumătate a lui 2008 şi prima jumătate a lui 2009. Au trecut 6 luni, şi absolut nimic spectaculos. Obama şi-a cam pierdut din elan, la fel şi oamenii din entuziasm. Au duduit ştirile despre Obama în campanie, o luna maxim două dupa ce a preluat preşedenţia şi cam atat, după aia nu i-a fost acordată mai multă importanţă decât i se acordă, să zicem, unui preşedinte European, asta în condiţiile în care Obama a hype-at la extrem lumea, mult mai mult decât oricine. Opinia mea finală este că nu mai durează mult până când un val anti-Obama va apărea întâi în ansamblul societăţii americane, urmând ca acesta să se extindă la nivelul planetei. Singura scăpare a preşedintelui este să arate doar că are puterea deplină să modeleze lumea într-una mai bună. Masele sunt proaste; este suficientă o demonstraţie de forţă (pozitivă).

Despre Nesupunerea Civilă

Ştiu că nu am mai scris de mult timp. Oricum nu citeste nimeni blogul meu pentru ca nu scriu despre Columbeanu şi IPhone, aşa că nu o sa vin cu o scuză deasta gen am fost în preasfanta sesiune, am avut treabă etc. Dar văd că de când nu mai vorbesc de rău ţara noastra (în special societatea noastra), unora li s-a urcat la cap, în special băieţilor de la CFR (despre care o sa vorbesc de rău). Henry Thoreau are un eseu excelent despre ce să faci daca nu iţi place statul, pe care mărturisesc că nu l-am citit din proprie iniţiativă, ci l-am avut ca cerinţă bibliografică. Bineînţeles că dacă ar auzi românii că "guvernul cel mai bun este cel care nu guvernează deloc" (motto-ul eseului) i-ar apuca toate pandaliile. Într-adevăr un guvern nu trebuie să guverneze atunci când oamenii pe care ar trebui să-i guverneze gândesc destul de sănătos şi nu prejudiciază restul societăţii urmărindu-şi strict interesul particular ca pilotul de avion (pe cel mai scurt drum posibil fără obstacole). Tocmai în acest mod a fost gândită greva spontană de la CFR Infrastuctură Braşov.
Cauza acesteia a fost o simplă presupunere. Guvernul (Conducerea CFR) s-a gândit că ar fi prielnic în condiţiile actuale să scoata în şomaj tehnic 40% din lucrătorii de la CFR Marfă. Aceasta nu este în sine o decizie care poate fi catalogată buna sau proastă. S-ar putea ca în urma unor studii să constatăm că într-adevăr CFR Marfă are mult prea mulţi angajaţi (nu cunosc prea bine) şi că nu rentează în actualele condiţii de criză. În fine aşa cum o companie angajează forţă de muncă, aceeaşi companie poate da afara oameni, sau îi poate trece în şomaj tehnic. Totuşi nu i-a dat afara, ci doar în şomaj tehnic. Oamenii trebuie să înţeleagă că nu mai e ca în comunism, unde toata lumea avea de muncă. Nu rentează.. afară. Totuşi condiţiile şomajului sunt, după părerea mea, foarte avantajoase: 75% din salariu. Sindicatele nu au protestat, ba mai mult au acceptat direct propunerea. Cei de la CFR Infrastructura s-au gândit ca acelaşi lucru s-ar putea întampla şi la departamentul lor şi au facut repede o greviţă. Hai să fim serioşi. Şi dacă am considera că există un pericol iminent asupra angajaţilor de la infrastructură, o grevă japoneză ar fi fost destul, ca să nu mai spun că greva este intrinsec ilegală.
Eu asta nu înţeleg, cum să opreşti fără aviz prealabil circulaţia feroviară în baza unei presupuneri idioate. Doar faptul că au făcut asta neanunţat este prostesc. Dacă tot au oprit trenurile, deci şi-au atins scopul, pentru ce au făcut asta spontan? Adică dacă nu eşti de acord cu ceva, primul lucru pe care îl faci este să spui că nu eşti de acord. Dar protestatarii nu s-au gândit o secundă la repercursiunile mişcării lor cu privire la restul oamenilor. Cum pot nişte agarici să oprească trenurile din mers, ba mai mult să scrie cu o nesimţire crasă pe placuţele trenurilor "NU URCAŢI!". Călatorul: Cum pizda măsii eu dau bani pe bilet ca să ma urc în tren şi peste 1 minut aflu că nu mă pot urca în tren. Să nu mai spun că sunt oameni care au pierdut mult mai mult decât preţul călătoriei. Singurii care pierd sunt bineînţeles călătorii, dar cel mai aiurea la aceasta mişcare de protest este că nici o parte angajată nu a câştigat. CFR-iştii nu au câştigat nimic pentru că nu au cerut nimic, guvernul nu a câştigat pentru că nu a luat nici o acţiune în detrimentul angajaţilor CFR Infrastructură. Dacă tragem linie dă pe minus, deci o acţiune care a produs doar rău şi nimic bun pentru nimeni, si partea proastă este că nu are nici cea mai mică justificare... ţara lu Papură Vodă

Noile Ordini Mondiale

Care sunt rădăcinile acestei noi ordini mondiale atât de mult proclamată la începutul anilor 90? Încerc, prin aceasta, să arăt celor care cred că NWO (noua ordine mondială) şi proclamarea ei de către George Bush Sr. nu are nici un element malign în ea. De fapt nu o sa arăt prea mult, pentru că consider că nu are rost. Documentarele şi bruma de cărţi care vorbesc despre această noua ordine nu prezintă nici un argument care m-ar face să înţeleg că aceasta va fi dură şi de nedorit pentru cetăţean. Documentarele doar spun ca aveti grija că vine NWO, sau cel mai penibil: Acţiunea băncii X de a reduce dobânzile a adus mai aproape NWO; la care eu stau si zic... ah.. perfect. În plus, au fost în istorie prea multe noi ordini mondiale, doar ca nu au fost proclamate direct la televizor.
Căderea Imperiului Roman a fost clar începutul unei noi ordini mondiale, evul mediu. Romanii se întindeau, la apogeu, pe tot teritoriul cunoscut în zilele lor şi instauraseră, şi ei la rândul lor, o ordine. Era o ordine bazată pe ordine la propriu, la administraţie de fier dar şi la protecţia teritoriilor asuprite de romani. Deci un teritoriu era neutru, era apoi asuprit de romani care la rândul lor ii protejau de asupririle barbarilor. Căderea Imperiului a însemnat începutul unei alte ordini mondiale: dominaţia brutală a barbarilor (Dark Ages) ceea ce a însemnat oprirea aproape în totalitate a progresului omenirii pentru 700 de ani. După cum vedeţi, istoria ne arată că au fost noi ordini mondiale care au adus regres şi noi ordini care au adus progres, dar nota dominantă a noii ordini (regresul sau progresul) se poate vedea în istorie, deci automat după ce se depăşeşte acea ordine. Nu înţeleg de ce au impresia băieţii cu documentarele că noua ordine mondială post-comunistă va fi apocaliptică. Încă o dată, eu nu contraargumentez argumentele lor, pentru că nu există, ci doar mă gândesc la impressile pe care le au şi prin ce proces cognitiv le-au dobândit.
Mergând mai încolo, Pacea de la Westfalia a adus o nouă ordine mondială introducând conceptul de suveranitate statală în jocul diplomatic. Acesta este un exemplu de ordine mondială benefică pentru umanitate, pentru că urmează să cam încheie epoca medievală unde războaiele fără sens erau la ordinea zilei. Apoi Congresul de la Vienna a remodelat Europa după războaiele napoleoniene şi a satisfăcut majoritatea statelor, urmând o nouă ordine mondială care a generat perioade de pace nemaiîntâlnite în Europa.
Cele 14 Puncte ale lui Woodraw Wilson au remodelat îmcă odată ordinea mondială. Prevederile celor 14 puncte se aseamănă vag cu perioada care a început dupa 1991. Până aici vedem că chestiunile foarte importante (care produc schimbări sociale radicale, în primul rând) nu pot fi hotărâte în secret şi aplicate din sfera secretului. Aşa ceva nu prea se întâmplă. Cele 14 puncte au conturat lumea aşa cum o ştim noi (accentul pe libertatea civilă şi pe pace civilă şi internaţională). Bineînţeles că vor exista comentarii gen "da ce bă lumea noastra e liberă şi paşnică?" - bineînţeles că nu e, dar am ajuns foarte departe. Oamenii care cred că trăim într-o lume rea fie nu au noţiuni elementare de istorie, fie au o problemă cu măsurile. Nu zic acum nici că trăim într-o lume bună, dar per ansamblu este mai bună ca acum 2-3 sute de ani, deşi are şi elemente negative care nu se găseau înainte. Apoi am putea zice că încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial a adus un NWO, dar cred că un exemplu mai bun este Planul Marshall. Acesta a creat discrepanţele şi diferenţele care au stat la baza războilul rece. Planul Marshall a făcut din Europa de Vest o zonă prosperă aproape peste noapte. Blocul sovietic nu a putut egala vestul pentru că URSS a ieşit ruinată din conflagraţie. Dar războiul rece a fost o nouă ordine mondială, a fost proclamată direct de Churchill când a adus conceptul de Cortina de Fier, şi s-au înţeles rapid care sunt atributele acestei noi ordini mondiale.
Şi acum ajungem şi la punctul intrigant. După încheierea Războiului Rece prin implozia URSS-ului bineînţeles că vechea ordine mondială trebuie să facă loc noii ordini mondiale. Niciodată documentarele conspiraţioniste nu vor spune nici măcar unde era Bush şi în ce circumstanţe vorbea despre o nouă ordine mondială. Pot să jur că acesta nu avea, ca nici un om de altfel, idee despre cum va arăta lumea fără comunism; proclamarea NWO este doar un act logic menit să accentueze faptul că "the Evil Empire" a dispărut şi SUA a rămas singura superputere. Asta nu înseamnă (deşi sunt conştient că conducerea SUA nu este în totalitate onestă) că SUA va domina lumea pe ascuns şi îşi va instaura hegemonia pe nesimţite. NWO nu înseamna decât că lumea se va schimba, dar după cum am arătat, schimbarea poate fi pozitivă sau negativă din perspectiva cetăţenilor. Înclinaţia savanţilor conspiraţionişti să lege absolut orice eveniment major de NWO este cel puţin dubioasă. Şi mai e o perspectivă: cum pot acei oameni să descopere tot timpul, mai precis constant (pentru că scot documentare pe bandă rulantă) lucruri despre care spun că sunt secrete. Adică avem un om fără nici un fel de forţă fizică mai mare decât proprii pumni, intuiesc că fără foarte mulţi bani dar cu un mare prestigiu în rândul populaţiei care aduce sistematic secrete. Aceste secrete aparente sunt ale celor mai mari bancheri care au o putere infinit mai mare fată de acest om. De mirare... Apoi se pune problema că cei care nu cred în conspiraţii sunt prea îndoctrinaţi. Ţin să menţionez că şi conspiraţiile pot manipula/îndoctrina la fel de bine ca varianta oficială a unor poveşti. Conspiraţia în sine a fost ridicată la rangul de doctrină.. deci aveţi grija ce credeţi.

Istorie: Conflictul din insulele Falkland (Malvine)

Am ales acest conflict deoarece este unul foarte interesant din perspectiva declanşării (dispută de 200 de ani, Marea Britanie trimite soldaţi pentru 2500 de cetăţeni), din perspectiva finalului (nimeni nu credea că Marea Britanie va recâştiga teritoriul) dar şi a viitorului (recurenţa conflictului, inexistenţa păcii pozitive).

Nu voi intra adanc în discuţia despre cele patru susţineri de suveranitate ale insulei (Franţa, Spania, Argentina şi Anglia), ci voi trasa succint disputa dintre Argentina şi Anglia deoarece aceasta este cea mai relevantă pentru evenimentele din 1982. Spania îşi retrage suveranitatea în 1811 practic lăsând arhipelagul liber. Colonelul David Jewett ridică steagul Argentinian în 1820, asigurând insulele ca posesiune a statului american (steagul Provinciior Unite ale Americii de Sud - fostul nume al Argentinei). ca urmare a dreptului natural. Acesta era comandantul fregatei Heroina; nava sa a fost nevoită să ancoreze la aşezarea care va fi numită mai târziu Puerto Luis de colonizatorii argentinieni. În 1833 Anglia trimite nave şi recapturează insulele; îşi menţine suveranitatea până în aprilie 1982.

În 1981 în Argentina vine la putere Leopoldo Galtieri şi instaurează o dictatură militară. Statul mergea prost din punct de vedere economic şi acesta a încercat să ofere argentinienilor un motiv de bucurie prin recapturarea insulelor. Acest lucru i-ar fi acordat acestuia o oarecare legitimitate şi popularitate. Conflictul în sine a fost unul oarecum inimaginabil, pentru că Insulele Malvine (asa cum le numesc argentinieii) erau posesiuni ale Coroanei Britanice de mai bine de 150 de ani. Argentinienii doreau Malvinele, dar se credea că nu vor acţiona militar. A fost destul un militar la putere pentru ca acest conflict latent să iasă la suprafaţă. Pe 2 aprilie o brigadă de argentiniană a capturat capitala Stanley, trimiţând guvernatorul arhipelagului în Marea Britanie.

Locuitorii insulelor Falkland sunt cetăţeni britanici şi doreau să rămână aşa. Acest lucru în principal (deşi nu este singurul) a făcut-o pe Margaret Thatcher să trimită trupe şi nave în Atlanticul de Sud-vest. Conflictul este interesant deoarece ambii conducători ai statelor beligerante l-au văzut ca un mod de a îndulci spiritele de acasă. Şi Marea Britanie avea probleme economice, era în recesiune. Era un bun moment de a trezi patriotismul în cetăţeni. Deşi a fost un conflict minor, acesta a fost invocat cât mai des, uneori pentru a face oamenii să uite de probleme mult mai tangibile. Argentinieii au fost extrem de bucuroşi când au auzit că steagul lor flutură încă o dată în Malvine. Galtieri a comis cea mai mare greşeală a “mandatului” său: a subestimat-o pe Thatcher. Aceasta a acţionat rapid trimiţând trupe.

Nu voi intra în detalii militare deoarece consider că nu sunt relevante pentru lucrarea mea, dar trebuie să spun că Argentina avea un imens avantaj strategic. Aceasta putea mobiliza întreaga sa armata şi aviaţie, pentru că foarte aproape de zona de conflict. Anglia avea doar doua portavioane. Tocmai acest avantaj strategic al Argentinei a făcut foarte curios deznodământul conflictului. S-a încercat o metodă diplomatică dar nici o tabără nu a cedat, nici măcar la presiunea ONU. La 30 aprilie se epuizase orice speranţă la o asemenea soluţie. Nu se declarase război, dar acesta părea inevitabil. Marea Britanie reuşeste să captureze în final Stanley cu mult efort. Partea militară a conflictului nu a avut nimic spectaculos, a fost o confruntare a superiorităţii numerice şi strategice versus putere tehnologică şi ingeniozitate tactică.

Conflictul nu s-a rezolvat nicidecum cu o pace pozitivă. Cel mai bun exemplu este că statul Argentinian nu a acceptat trupurile neînsufleţite ale soldaţilor săi. Aceasta a cerut ca ei să fie îngropaţi în Malvine, încă susţinând că acestea sunt pământ Argentinian. Trebuie totuşi menţionat că invazia din 1982 a fost un model nereuşit după ocuparea engleză a insulelor din 1833. Pe de o parte Argentina ar avea drept asupra teritoriului ca spaţiu, dar Marea Britanie are legitimitate deoarece pe acel teritoriu trăiesc cetăţeni săi. În concluzie această ultimă invazie a unui teritoriu englez nu a pus capăt disputei teritoriale, ci doar regimului lui Leopoldo Galtieri. Personal, cred că acest scenariu va fi reperat, chiar dacă astăzi avem un soldat britanic pentru fiecare doi cetăţeni, şi este doar o chestiune de timp până când va veni cineva care va reaprinde pasiunile argentinienilor.